Comisia compromisă

Exact ca în povestea cu ciobănaşul care punea pe jar întregul sat strigând că lupii dau iama prin turma de oi, numai ca să se amuze, până într‑o bună zi când lupii atacând cu adevărat nimeni nu l‑a mai crezut, lăsându‑l să se descurce singur, Traian Băsescu, după ce şi‑a făcut damblaua cu ministrul Apărării, Atanasiu, reuşind să se descotorosească de el pe baza unor acuzaţii ridicole care s‑au dovedit în cele din urmă absolut nefondate, se vede acum pus în situaţia de a trebui să folosească aceleaşi proceduri în cazul unor miniştri ale căror capete de acuzare sunt oricum mult mai serioase, indiferent cât de întemeiate sau nu se vor arăta ele în faţa instanţei. Opoziţiei, dar şi unor jurnalişti le-a căşunat acum pe comisia prezidenţială însărcinată cu sesizările eventualelor infracţiuni ale miniştrilor, comisie care s‑ar fi transformat, în mâna preşedintelui, într‑un instrument de presiuni şi vendete politice. Logica e întrucâtva strâmbă, câtă vreme atât înainte, cât şi după Comisie există alte instituţii implicate în acţiune, respectiv ea este constituită la sesizarea Procuraturii, după care, dacă se pronunţă favorabil, cercetările continuă, până la judecată. Cu alte cuvinte, presupunând că păpuşarul‑şef ar fi preşedintele, cea dintâi marionetă în mâna sa ar fi Procurorul General şi nu Comisia. Aceasta din urmă ar putea, eventual, să stopeze anchetele, considerând acuzaţiile neîntemeiate, ceea ce, dacă stăm să ne gândim bine, nu ar fi tocmai în regulă, pentru că ar însemna, la urma urmelor, să se amestece în treburile Justiţiei.

Oricare ar fi însă atribuţiile Comisiei şi oricât de oportună sau nu ar fi existenţa ei, la momentul acesta ea a fost iremediabil compromisă de cazul Atanasiu. De acum înainte indiferent de presupusele acţiuni ministeriale care vor intra în vizorul său – mergând de la cine ştie ce “mărunt” abuz în funcţie până la suspiciunea de omor calificat – activitatea ei va fi privită cu nemăsurată circumspecţie. Ceea ce face din Traian Băsescu mai curând un sabotor al credibilităţii instituţiilor statului, decât un garant al funcţionării lor.