(PSEUDO)PARADOXURILE UNEI ÎNFRÂNGERI (NE)AŞTEPTATE

Unul dintre nenumăratele (mini)(pseudo)paradoxuri ale întâlnirii dintre România şi Franţa din semifinalele Fed Cup, pierdută la limită de fetele noastre, a fost exprimat în mod mai degrabă subconştient de către Florin Segărceanu, căpitanul nejucător (şi cam nefolositor) al tricolorelor, care, cu o zi înaintea startului, declara că România este favorită (“pe hârtie”), însă, în afara celor două victorii “sigure” ale Simonei Halep, nu prea ştie de unde va veni a treia, ceea ce, la o mai profundă (psih)analiză logică, însemna tocmai că, dimpotrivă, cam ştia de unde vor veni cele trei înfrângeri care de fapt o situau în postura de adevărată favorită pe Franţa!

La fel de contradictorii au fost opiniile unor (aceiaşi) “experţi”, care, după ce întreaga săptămână premergătoare partidelor explicau că “racheta numărul 2” nu are cum să fie alta decât Mihaela Buzărnescu, aflată, chipurile, în revenire de formă după ce a făcut un meci (pierdut!) “nemaipomenit” cu Wozniacki la Charleston (în paranteză fie spus, trei sferturi dintre jucătoarele, chiar şi din afara topului 100, BĂTUTE de Simona de-a lungul timpului au făcut asemenea meciuri “nemaipomenite” cu ea, poate cele mai bune din cariere), ajunseseră să-l critice pe Segărceanu că nu a preferat-o, totuşi, pe Irina Begu, asta chiar şi după ce aceasta din urmă tocmai pierduse relativ lamentabil nu la “racheta numărul 1” a Franţei, Caroline Garcia, ci la cea cu numărul cam 4, Pauline Parmentier!

Pe de altă parte, dacă am porni de la premisa, poate falsă, că fetele noastre chiar erau favorite, si(n)gurul vinovat pentru, aşadar, “surpriza” de a nu ne fi calificat în finală este într-adevăr Florin Segărceanu, însă din alte motive.

Mai întâi, trebuie să recunoaştem faptul (neremarcat mai de nimeni) că, tot ca un paradox, această semifinală ne-a prins într-unul dintre cele mai nefericite momente ale “naţionalei” din ultimii ani, când, în afara Simonei, nu mai avem în prima sută mondială decât vreo două jucătoare, şi ele ieşite din formă, cu înfrângeri practic pe linie în actualul sezon, asta după ce, până nu de mult, fuseseră vreo patru-cinci în primele cincizeci, astfel încât deciziile căpitanului nejucător nu au fost deloc facile. Prin urmare, chiar dacă, personal, aş fi văzut-o (doar) în prima zi drept “racheta numărul 2” pe Monica Niculescu, singura care a mai legat ceva victorii anul ăsta, măcar în (pre)calificările unor turnee la care, de pildă, Buzărnescu, graţie poziţiei în clasamentul WTA moştenite de anul trecut, ajungea direct pe tabloul principal, unde însă pierdea din primul tur, în timp ce Monica parcă a mai ajuns chiar şi prin al doilea, pot înţelege opţiunea prudentă, “la alibi”, a lui Segărceanu, care a vrut mai degrabă să se pună la adăpost de reproşurile că a(r fi) ţinut-o pe tuşă pe, nu-i aşa?, a treizecea jucătoare a lumii (Buzărnescu), preferând-o pe a optzeci şi treia (Begu) sau chiar una din afara primei sute (Niculescu, 132).

N-am înţeles, în schimb, nici la el şi nici la “analişti”, de unde şi până unde “meciul-cheie” al partidei trebuia să fie cel dintre racheta noastră numărul 2 şi racheta lor numărul… 1, când şansele mai mari de a aduce punctul acela decisiv neîntrezărit nici măcar de Segărceanu erau, desigur, la întâlnirea dintre numerele 2, oricare ar fi fost ele. (Ca o paranteză, singura scuză a căpitanului nostru nejucător ar fi ca toată strategia cu Buzărnescu în prima zi şi Begu în a doua să fi fost stabilită încă dinaintea primelor dueluri şi cu argumentul că o simţise pe Begu mai în formă, astel încât a păstrat-o pentru acea întâlnire a numerelor 2, decisivă. Mai probabil însă e că a introdus-o pe Begu doar fiindcă nu l-a mulţumit prestaţia celeilalte, lucru care vine într-o nouă contradicţie cu propriile declaraţii de la final, când a spus că nu regretă niciuna dintre decizii, deşi pare că a regretat-o măcar pe prima. Cât despre “analişti”, ei s-au dovedit încă o dată confuzi, pentru că preferinţa lor pentru Begu în prima zi pornea de la ideea că aceasta ar fi şi câştigat meciul cu Garcia, astfel încât în a doua nici nu mai conta cine joacă, fiindcă am fi făcut deja 3-0 după meciul de duminică al Simonei.)

Sigur, n-ar fi pentru prima oară când eu însumi aş fi bănuit de inconsecvenţă pe diferite subiecte, însă, deşi, cum spunem, n-aş fi vrut-o deloc pe Buzărnescu – care, dincolo de prestaţia modestă, ce nu a făcut decât, cumva, să-mi ofere palida satisfacţie că am avut dreptate, m-a enervat (dar se pare că numai pe mine) prin faptul că a părut, pur şi simplu, din alt film, venind, de pildă, pe teren, îmbăcată în alb-albastru, ca franţuzoaicele, probabil deoarece, cu mai noile ei fumuri de fotomodel (închipuit), a considerat că galbenul nu o prinde (nici eu nu sunt fan al acestei culori, cea mai... palidă de pe tricolor, dar când toată lumea, în frunte cu minunata noastră galerie, s-a echipat aşa, putea şi ea să împrumute un tricou de la Simona, cum parcă a făcut, a doua zi, Monica, sau măcar să şi-l bage pe cel alb al ei la spălat în aceeaşi apă), întrebându-se apoi ca toanta de ce nu e la fel de iubită şi susţinută ca Simo –, dacă tot a pornit la drum cu ea, Segărceanu ar fi trebuit să o păstreze şi în al doilea meci de simplu, unde avea oricum mai multe şanse decât cu Garcia, mai ales că – în condiţiile unei suprafeţe de joc ciudate, din care mingea sărea mult, iar uneori strâmb şi care presupun că şi-a schimbat puţin caracteristicile faţă de antrenamente atunci când sala s-a umplut de lume – a doua zi era acomodată cu ea, ceea ce nu se putea spune despre Parmentier sau Cornet, fiind previzibil că francezii o vor păstra pe Mladenovic pentru meciul de dublu. Bineînţeles că un mare rol în a o încuraja pe Buzărnescu după înfrângerea cu Garcia îi revenea (chiar) lui Florin Segărceanu (presupun că de un mental coach n-au mai fost bani şi loc în şi-aşa stufoasa delegaţie a României, cu Cosac, Tecşor, toţi antrenorii personali ai fetelor şi aşa mai departe), care o putea consola că a pierdut, totuşi, la cea mai bună jucătoare a adversarelor, una care a fost prin top 10 WTA, care era să o bată şi pe Simona etc., pe când o Mladenovic, dar mai probabil Cornet sau Parmentier erau cu mult mai accesibile, inclusiv prin prisma clasamentului şi a evoluţiilor din acest an.

În felul acesta, chiar şi dacă Buzărnescu (obişnuită deja şi cu atmosfera, pentru că în prima zi a fost de-a dreptul transfigurată de emoţii) ar fi pierdut, o aveam odihnită pe Begu pentru a reface “cuplul de aur” din Cehia, cu Monica Niculescu (în condiţii similare, cu adversare mai bune, dar obosite), mizând şi pe faptul că, la ei, Garcia fusese stoarsă de puteri de către Simona. Aşa, în schimb, am forţat-o şi noi pe Simona, care, ce-i drept, a făcut, cel puţin până la un moment dat, când a ajuns-o sfârşeala, şi un meci de dublu excelent doar fiindcă şi obosită moartă şi, eventual, în convalescenţă după gripă e mult peste oricare din celelalte fete ale noastre, însă cu două jucătoare proaspete şi mai obişnuite una cu alta poate că am fi avut şi acolo mai mulţi sorţi de izbândă.

În concluzie şi, repet, (doar) dacă am fi pornit cu adevărat favoriţi, practic s-a cam greşit tot ce se putea greşi, în primul rând faţă de Simona, care ar fi meritat (de una singură) această calificare (în finală), iar Segărceanu ar fi trebuit să dea dovadă inclusiv de bărbăţia (pe care sigur ar fi avut-o Ilie Năstase, de pildă) de a o refuza pe Simona dacă ea a fost cea care a insistat să joace la dublu, existând şi varianta Raluca Olaru (care n-o fi fost luată în Franţa doar pentru ochii ei superbi). Aşa, rămâne pe altădată, la fel cum a rămas (în 1994) şi o calificare a naţionalei de fotbal în (pen)ultima fază a unui turneu al CM... care, desigur, n-a mai venit şi nici n-o să mai vină prea curând, dacă vreodată.