Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 28 noiembrie 2013

FOILETON: O POVESTE DIN CARTIER (EPISODUL 2, ŞI ULTIMUL)

(Continuare de ieri.)

Prin urmare, alaltăieri a fost deja a doua oară când am plătit factura RCS la un ghişeul propriu al companiei, şi tot atâta în care m-am umplut de draci. Nu ştiu dacă la toate reprezentanţele e la fel, semn al unei politici unitare, dar aici, cele două casiere, pare-mi-se diferite între ele (deşi n-aş băga mâna în foc, pentru că în general aproape că nici nu mă uit la funcţionari/funcţionare, decât dacă se întâmplă să fie vreo femeie frumoasă, dar acum nici vorbă de-aşa ceva), cu care am venit în contact, păreau să aibă ca principală sarcină de serviciu testarea diferitelor aptitudini de bază ale clientului, cum ar fi aceea de a şti să citească sau dacă are un coeficient de inteligenţă supraunitar, deci mai ridicat decât al lor. Asta pentru că, după ce le-am întins factura originală, cu numele abonatului (recte al meu), adresa, codul de client şi cel de bare, prima lor întrebare a fost următoarea: “Pe ce nume?”.

Data trecută m-am mulţumit să tac pur şi simplu, prefăcându-mă că n-am auzit, preocupat, chipurile, să-mi caut portofelul, să potrivesc banii şi să verific dacă între timp n-am pierdut un apel telefonic important pe mobil. În consecinţă, cucoana numărul 1 şi-a văzut de-ale ei, a luat banii, a meşterit ce-avea de meşterit cu aparatul de marcat sau mai ştiu eu ce, mi-a dat restul şi chitanţa, după care am salutat şi-am plecat.

Alaltăieri însă, cucoana numărul 2 (sau poate aceeaşi, după cum am menţionat) a devenit insistentă, aşa încât trucul meu cu portofelul, banii şi telefonul n-a mai ţinut, fiindcă părea determinată să nu-mi ia banii dacă nu răspund. Ca atare, a avut loc următorul dialog:

EA (repetând): Pe ce nume?

EU (după încă o pauză, văzând că nu e chip să scap): Nu ştiu.

EA (intrigată): Cum nu ştiţi?!

EU (stăpânit): Uitaţi aşa, nu ştiu.

EA (deja ţâfnoasă): Să ştiţi că vă asumaţi răspunderea… (Pare să nu-i fie nici ei prea limpede ce răspundere, aşa că tace brusc, oarecum încurcată.)

EU (ca mai sus): Da, doamnă, mi-o asum. Am găsit o factură pe stradă şi vreau s-o achit. Aveţi ceva împotrivă?

Pesemne că şi în mintea ei de gărgăriţă a încolţit ideea că, la urma urmelor, nu IAU nişte bani în numele cine ştie cui, ci îi DAU, fiindcă în cele din urmă i-a înşfăcat, a făcut operaţiunile de rigoare şi mi-a întins restul… greşit.

Copleşită de grija ca nu cumva, Doamne fereşte!, să plătesc factura vecinului (bine, la cum sunt livrate, se prea poate să fi existat precedente!), mi-a dat rest la o bancnotă de 200 de lei… o altă bancnotă de 200 de lei, plus câteva mai mici. Acum, recunosc că în primele momente şi eu am fost uşor derutat, dar, călăuzit aproape instinctiv (da, ştiu că e impropriu spus!) de educaţia primită în cei şapte ani şi aproape două săptămâni de-acasă (nenorociţii au vrut să mă ia la şcoală la şapte ani FĂRĂ aproape două săptămâni, respectiv la ŞASE ani şi unşpe luni jumate, de s-au luptat ai mei ca leii să mă mai ţină un an), i-am atras atenţia, în loc să fac pe niznaiul şi s-o şterg englezeşte, cum poate ar fi meritat, pentru cât mă enervase. La drept vorbind, iniţial, pomenindu-mă cu bancnota aia (înapoi) pe tejghea, am crezut că toanta nici n-o luase, cât scormonisem eu prin portofel după un leu şi patruj’ de bani, ca să-i fie – culmea ironiei! – mai uşor la rest. Rapid, prin minte mi-a trecut şi eventualitatea să fi avut eu două hârtii de 200 şi să le fi scos deodată, dar mi-am dat seama că aşa ceva era imposibil: niciodată nu umblu cu atâta bănet la mine!

Ce se petrecuse de fapt era că tanti confundase bancnota de 200 pe care mi-o dăduse ca rest cu una de 50. Chestie până la urmă cât se poate de normală într-o ţară în care toată lumea are grijă de orice altceva în afară de ceea ce are de făcut.

Niciun comentariu: