CERCUL

Exact așa se întâmplă în absolut toate domeniile și la toate nivelurile în România, de la politică până la cultură, chiar dacă, de la o vreme, pentru că, pe lângă ceva filme, doar la asta mă mai uit, exemplele perfect elocvente și ilustrative le găsesc în lumea „sportului cu balonul rotund” și printre „oamenii de fotbal”, așa cum e, bunăoară, Dani Coman, un fost jucător de o certă valoare mediocră, component nu chiar de bază, că era mai mult rezervă, al uneia dintre foarte multele Generații de Tinichea ale naționalei, care, după retragerea din activitatea competițională, a îmbrățișat cariera de „conducător de club”, calitate în care a trecut deja pe la Astra Giurgiu și FC Hermannstadt, echipe al căror (celălalt) numitor comun este faptul că au dificultăți financiare majore, primul ajungând chiar să dea faliment și ulterior să se desființeze sub și imediat după înțeleapta sa ocârmuire, iar cel din urmă (dar cu siguranță nu și ultimul) nereușind să iasă din insolvență și aflându-se acum, conform unor guri rele, mai aproape de nenorocire decât de salvare, astfel încât, în mod firesc, nu doar că Dani Coman și-a anunțat demisia, la timp, înainte ca vasul să se scufunde, cât e doar înclinat și cu apa la jumătatea carenei, dar, la fel de firesc, că aici și voiam să ajung, se află deja pe lista scurtă a uneia lungi de echipe care abia așteaptă să-l angajeze, după atâtea dovezi de (IN)competență, asta dacă nu cumva, după cum pretind alte guri rele în general, dar bune cu el, ajunge mai întâi la federație sau la Liga profesionistă, unde să fie pregătit drept succesor al nici mai mult nici mai puțin decât președintelui, că o (recte, îl) merită din plin (federația și/sau Liga, vreau să spun), fenomenul fiind perfect identic cu ceea ce se întâmplă și în materie de antrenori, unde există un cerc restrâns de inițiați, în număr de vreo zece, printre care Laszlo Balint, Ionuț Badea, Mihai Teja, Bogdan Andone..., care, de îndată ce se angajează la câte un club, intră în vizorul patronilor de la toate celelalte, care abia așteaptă să fie și dați afară, după câte un șir (adeseori nici măcar foarte lung, că nici cu patronii nu mi-e rușine, deși ar trebui să le fie lor) de rezultate nefaste, pentru a putea fi angajați de îndată în locul altuia din cei vreo zece inițiați, dat afară ca să fie angajat de alt club în locul altuia... și așa mai departe, la nesfârșit sau până când efectiv cercul (vicios) se rupe prin cooptarea unuia sau altuia dintre ei (că e loc destul, ba tot mai mult) la câte un post de televiziune sportivă, unde să devină imediat „expert”, „specialist” și „analist”, pentru a explica neofiților, cu bețișorul la tablă sau ecran, cum e cu „tranziția pozitivă”, „nouă fals”, „picior inversat”, 4-3-2-1, 4-1-2-3, 4-2-3-1 și așa mai departe, dacă e vorba de antrenori, sau cu „planul de reorganizare”, „eficiența economică”, „sistemul de management”, „investițiile rentabile” etc., în cazul „conducătorilor de club”, care, cu cât au la activ mai multe falimente răsunătoare, cu atât, firește, devin, pe de-o parte, mai mediatizați, ceea ce la noi e deja o principală cheie a succesului, conform zicalei strămoșești „reclama (indiferent dacă bună sau rea) e sufletul comerțului”, iar pe de alta, mai experimentați și, pe cale de consecință, mai râvniți, la fel cum, de-o altă pildă amintită deja în treacăt în debutul acestui material, un politician e tot mai bine cotat (inclusiv în sondajele de opinie, că și electoratul e... cum e!) și mai dorit într-un partid cu cât a trecut prin și a fost dat afară din mai multe. Despre artiști, poate cu altă ocazie, ca să nu mă repet chiar în același articol.