NIMIC DESPRE MOŢIUNE
După cum anticipam încă de la primul meci al seriei – din care, ca să fiu cinstit până la capăt, nu reuşisem să văd decât ultima repriză – Vancouver Canucks s-a făcut de ruşine, fiind una din puţinele câştigătoare de Conferinţă din istoria NHL eliminată din primul tur al playoffs-urilor. Ceilalţi canadieni, Ottawa Senators, intră şi ei prematur în vacanţă, dar măcar după ce s-au bătut în şapte meciuri dramatice cu câştigătoarea Conferinţei de Est, New York Rangers. Surprizele plăcute sunt Philadelphia Flyers şi Washington Capitals (a patra mea favorită în faza aceasta, şi per total a doua dintre echipele americane din Ligă), care au trecut de super-antipaticele Pittsburgh Penguins, respectiv Boston Bruins (actuala deţinătoare a Cupei Stanley!). Alte câteva satisfacţii – cam meschine, recunosc – mi-au fost furnizate de eliminările lui Chicago Blackhawks, San Jose Sharks şi Detroit Red Wings în favoarea unor echipe mai degrabă nesemnificative decât cu adevărat antipatice.
Pe plan fotbalistic, după ce sâmbăta trecută m-am bucurat cu moderaţie pentru victoria lui Real Madrid în faţa Barcelonei din campionatul Spaniei, am făcut-o în schimb din toată inima, după un meci în care la un moment dat m-am temut că-mi şi plesneşte, pentru calificarea lui Chelsea în finala Ligii Campionilor, în detrimentul aceloraşi catalani. Una peste alta, fără să fie o atât de mare surpriză pe cât i se părea penibilului comentator de la TVR, care poate trăia cu impresia că jucătorii în albastru sunt de la Universitatea Craiova sau defuncta Progresul, măcar pentru dârzenia şi ambiţia cu care au rezistat pe Camp Nou în zece oameni după ce au fost şi conduşi devreme cu 2-0 (de mă resemnasem deja cu un scor-fluviu!), englezii au meritat calificarea, deşi strict fotbalistic vorbind e limpede că au fost (mult) sub adversarii lor. O… menţiune specială pentru John Terry, care după gestul nu doar necugetat, ci de-a dreptul huliganic şi dement pentru care a şi fost eliminat, sper să fie suspendat cel puţin cinci etape, dacă nu de UEFA, de la care n-am cine ştie ce pretenţii, măcar de însăşi Federaţia Engleză, care pune mare preţ pe fair-play.
În cealaltă semifinală, pentru mine lucrurile au fost bizare. În ciuda antipatiei pe care o nutresc de-o viaţă întreagă faţă de orice echipă nemţească, dar din dorinţa de a vedea cum li se dă peste nas tot mai înfumuraţilor spanioli, convinşi că sunt buricul fotbalului european şi la nivel de club, am ţinut (aproape suferind la fiecare ratare!) timp de vreo optzeci şi şapte de minute cu Bayern, până când unul din comentatori a (re)amintit o informaţie pe care probabil că o auzisem de nenumărate ori, dar nu avusesem motive să-i dau cine ştie ce atenţie, şi anume că finala se va disputa chiar la München, făcând aşadar misiunea lui Chelsea (şi mai – dacă se poate spune aşa) imposibilă! Din acel moment, spre nenorocul lor, am început să ţin cu cei de la Real, chiar enervându-mă cumplit când dibaciul Mourinho l-a desemnat să execute una din loviturile de departajare pe Kaka, care se vedea limpede că nu reuşise să se conecteze la tensiunea partidei, iar o alta pe “ghelbanul” Sergio Ramos, al cărui şut în forţă, mult peste poartă, vă jur că l-am vizualizat cu ochii minţii şi l-am anticipat chiar cu glas tare încă din clipa în care spaniolul îşi aşeza mingea la punctul cu var! Prin urmare, în loc de mult aşteptata (de unii) “finală de vis”, între Real şi Barcelona, vom avea una mai de coşmar (pentru aceiaşi) între Hai Chelsea! şi Huo Bayern!
Pe plan fotbalistic, după ce sâmbăta trecută m-am bucurat cu moderaţie pentru victoria lui Real Madrid în faţa Barcelonei din campionatul Spaniei, am făcut-o în schimb din toată inima, după un meci în care la un moment dat m-am temut că-mi şi plesneşte, pentru calificarea lui Chelsea în finala Ligii Campionilor, în detrimentul aceloraşi catalani. Una peste alta, fără să fie o atât de mare surpriză pe cât i se părea penibilului comentator de la TVR, care poate trăia cu impresia că jucătorii în albastru sunt de la Universitatea Craiova sau defuncta Progresul, măcar pentru dârzenia şi ambiţia cu care au rezistat pe Camp Nou în zece oameni după ce au fost şi conduşi devreme cu 2-0 (de mă resemnasem deja cu un scor-fluviu!), englezii au meritat calificarea, deşi strict fotbalistic vorbind e limpede că au fost (mult) sub adversarii lor. O… menţiune specială pentru John Terry, care după gestul nu doar necugetat, ci de-a dreptul huliganic şi dement pentru care a şi fost eliminat, sper să fie suspendat cel puţin cinci etape, dacă nu de UEFA, de la care n-am cine ştie ce pretenţii, măcar de însăşi Federaţia Engleză, care pune mare preţ pe fair-play.
În cealaltă semifinală, pentru mine lucrurile au fost bizare. În ciuda antipatiei pe care o nutresc de-o viaţă întreagă faţă de orice echipă nemţească, dar din dorinţa de a vedea cum li se dă peste nas tot mai înfumuraţilor spanioli, convinşi că sunt buricul fotbalului european şi la nivel de club, am ţinut (aproape suferind la fiecare ratare!) timp de vreo optzeci şi şapte de minute cu Bayern, până când unul din comentatori a (re)amintit o informaţie pe care probabil că o auzisem de nenumărate ori, dar nu avusesem motive să-i dau cine ştie ce atenţie, şi anume că finala se va disputa chiar la München, făcând aşadar misiunea lui Chelsea (şi mai – dacă se poate spune aşa) imposibilă! Din acel moment, spre nenorocul lor, am început să ţin cu cei de la Real, chiar enervându-mă cumplit când dibaciul Mourinho l-a desemnat să execute una din loviturile de departajare pe Kaka, care se vedea limpede că nu reuşise să se conecteze la tensiunea partidei, iar o alta pe “ghelbanul” Sergio Ramos, al cărui şut în forţă, mult peste poartă, vă jur că l-am vizualizat cu ochii minţii şi l-am anticipat chiar cu glas tare încă din clipa în care spaniolul îşi aşeza mingea la punctul cu var! Prin urmare, în loc de mult aşteptata (de unii) “finală de vis”, între Real şi Barcelona, vom avea una mai de coşmar (pentru aceiaşi) între Hai Chelsea! şi Huo Bayern!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu