Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 4 februarie 2013

(ÎNCĂ) UN FILM (PROST) DE OSCAR: “AMOUR”

AVERTISMENT: Film interzis persoanelor sub 75 de ani care nu ţin morţiş să vadă în avanpremieră cum vor ajunge la bătrâneţe!


Dacă anul trecut filmul (franţuzesc) “Artistul”, încununat cu nu mai puţin de cinci premii Oscar nemeritate, a reprezentat pentru mine o surpriză oarecum plăcută, în sensul că n-a fost chiar atât de cumplit de prost pe cât mă aşteptam, anul acesta filmul (practic tot franţuzesc, deşi reprezintă Austria) “Amour” mi-a depăşit până şi cele mai mari temeri, fiind încă şi mai prost decât mă aşteptam să fie… “Artistul” anul trecut.

Nu sunt un tip insensibil, ba chiar aş zice că dimpotrivă, dar trebuie să spun din capul locului că după ce am văzut de-a lungul timpului nenumărate filme despre oameni (relativ) tineri şi plini de vigoare care suferă accidente (vasculare celebrale) în urma cărora rămân paralizaţi de nu-şi mai pot mişca decât ochii în cap (“Scafandrul şi fluturele”, de pildă, ca să dau tot un exemplu de film francez sau spaniolul “Mar adentro”), e greu să mai vibrez la unul în care păţeşte ceva asemănător o femeie octogenară, care şi-aşa nu făcea mai nimic altceva întreaga zi decât să stea în casă citind câte o carte. De aceea una din replicile-clişeu pentru astfel de filme, “Nu vreau să devin o povară pentru tine”, adresată la un moment dat soţului, are ceva uşor ridicol.

Acesta este, povestit pe larg, subiectul unui film nominalizat inclusiv la categoria “cel mai bun scenariu original”, ceea ce mi se pare absolut revoltător. Aproape la fel de revoltător ca faptul că filmele româneşti cu nimic mai slabe (dar, din păcate, nici cu mult mai bune) decât ăsta sunt complet ignorate de membrii Academiei Americane de Film.

Apropo de aceştia din urmă, eu am ajuns la concluzia că, pentru a nu fi acuzaţi de superficialitate şi incapacitate de a înţelege filmele “serioase”, dacă nu de-a dreptul “de artă”, indivizii aleg an de an un număr de cinci sau şase producţii franţuzeşti (ar fi prea complicat pentru ei să-şi extindă cercetările), pe care nici nu le urmăresc de la cap la cap, mulţumindu-se să-l nominalizeze la premii pe primul dintre ele unde găsesc o scenă de minimum cinci minute în care e arătat un personaj care citeşte un ziar, are ochii pironiţi în tavan încercând să adoarmă sau stă în bucătărie şi mănâncă. De altfel, ce am remarcat în filmele (româneşti, franţuzeşti…) de genul acesta e că toate personajele sunt constipate: deşi sunt arătate din zece în zece minute la masă, nefăcând altceva decât să înfulece, nu sunt arătate de un număr corespunzător de ori şi pe căcăstoare, deşi ar fi o imagine cel puţin la fel de puternică şi încărcată de semnificaţii.

Revenind la “Amour”, care abundă în interminabile scene statice, oamenii cu scaun la cap (nu ca mine!), ar fi ieşit din sală cam pe la minutul trei, când iniţial am crezut că s-a întâmplat ceva cu aparatul de proiecţie, fiindcă nu trecea mai departe de un cadru cu o sală de teatru filmată dinspre scenă. Şi cam aşa o ţine de-a lungul tuturor celor două ore şi aproape zece minute (!), în care dialogul, puţin şi rar, constă mai ales din istorioare fără tâlc povestite de soţ.

Şi când mă gândesc că nu mai departe de săptămâna trecută citeam pe un blog “cronica” unei fetişcane care-şi făcea un titlu de glorie din faptul că a adormit în mod repetat la “Lincoln”, dar fusese încântată de “Amour”! Zău dacă asemenea specimene de spectatori n-ar trebui să aibă interdicţie la filmele (americane) bune! Să fie obligate să se uite de dimineaţă până seara numai la “capodopere” de-astea (europene)!


P.S. Ca să-i scutesc şi pe cei mai curioşi dintre cititorii mei cinefili de chinul de a se duce la cinematograf şi a urmări până la capăt un film îngrozitor de plicticos, am să le povestesc şi finalul, deşi nu-mi stă în obicei: soţul îşi ucide soţia pentru a curma suferinţa… ambilor. Sigur, pentru amatorii de happy-end cu tendinţe de autoamăgire, ar mai rămâne şi ipoteza că totul a fost numai un coşmar al bărbatului (interpretat foarte slab de Jean-Louis Trintignant), numai că scenele de început – când pompierii sparg uşa apartamentului şi găsesc cadavrul bătrânei – şi cea de final – în care fiica stă singură (alte zece minute!) în apartamentul părintesc gol – risipesc orice iluzie pentru un spectator lucid.


P.P.S. Mă întreb pe ce dracu or fi cheltuit realizatorii peste şapte milioane de euro (conform site-ului IMDb) pentru o peliculă cu doi-trei actori, a cărei (non)acţiune se desfăşoară într-un apartament. Aş înclina să cred că pe promovare şi pentru mituirea criticilor (americani).

Niciun comentariu: