Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 23 iunie 2015

ȘI DUȘI AU FOST!

În urmă cu aproape două luni, pe 30 aprilie 2015, postul de televiziune american Universal Channel şi-a încetat emisia pe teritoriul României, principala explicaţie (neoficială) fiind că era unul scump, care difuza, de pildă, seriale de prim rang la relativ scurt timp după premieră (şi nu cu o întârziere de câteva sezoane bune cum fac celelalte), însă costurile nu se justificau (iar operatorii de cablu nu erau dispuşi să le plătească), în condiţiile în care în România există o rată foarte mare a pirateriei, iar respectivele seriale (ca şi multe altele) se regăsesc pe nenumărate site-uri ilegale, lucru pe care, între noi fie vorba, nu pot decât să-l confirm.

De altfel, la un moment dat, cu mult înainte de povestea asta, am şi avut o lungă controversă cu un fel de “prieten” de pe Facebook, altminteri persoană cunoscută în mass-media, care susţinea că românul numai de hoţ înnăscut ce e el preferă să-şi procure filme şi seriale “de prin tot soiul de colţuri întunecoase ale netului”, adicătelea ilegal şi moca, în loc să le cumpere cinstit şi ieftin (după standardele lui de fostă vedetă TV!), iar eu îi replicam, printre altele, că peste 90% din serialele interesante (pentru diverse categorii de telespectatori), despre care mai aflăm când vedem (legal, la HBO) câte o gală de decernare a Globurilor de Aur sau a Premiilor Emmy, pur şi simplu nu pot fi găsite în România altfel decât piratate. La lista, oricum succintă şi strict exemplificativă, pe care i-o dădusem atunci, rugându-l (retoric şi uşor batjocoritor) să-mi indice o sursă legitimă unde le-aş putea vedea, pe indiferent câţi bani, începând cu 1 mai s-ar fi putut adăuga cel puţin “Arrow” (“Arcaşul”), pe care, mai mult de dragul nevesti-mii, îl urmăream la Universal Channel, acum nemairămânându-ne decât două variante: un site ilegal sau pofta în cui, chestie cel puţin la fel de specific românească precum hoţia, de vreme ce ne-am născut la marginea lumii civilizate. Cât despre “Hawaii Five-0”, nu-mi trebuie decât răbdare (că de fumat m-am lăsat): deocamdată se reiau nonstop primele două sezoane la AXN, în timp ce în America a ajuns pe la sezonul 6. Poate că până ies la pensie cumpără AXN şi sezonul 3. Sau nu.

Cum tot mai demult mi-am expus, pe larg, şi “filosofia” în legătură cu lucrurile (muzică, filme…) urmărite sau descărcate de/pe internet chipurile gratuit, recte “ilegal”, în condiţiile în care plătesc abonament şi nu e nici pe departe căderea mea să stabilesc ce e şi ce nu e legal pus pe un site sau altul, ci a autorităţilor, care freacă menta sau sunt incompetente, astfel încât, în cel mai rău caz, ar trebui să se aplice acelaşi principiu ca în privinţa drogurilor (altă problemă nerezolvată sau care nu se vrea rezolvată la nivel mondial), în sensul că ar trebui pedepsită mai degrabă comercializarea şi deci dealerii (în cazul nostru, administratorii site-urilor pirat, dacă e cineva în stare să-i dibuie), nicidecum simpla posesie în vederea consumului personal (adică utilizatorul obişnuit de internet), aş vrea să mai adaug doar un element, pentru care, din punctul meu de vedere subiectiv şi profund interesat, marile studiouri de film americane îşi merită cu vârf şi îndesat cel puţin o parte din pagubele rezultate din piraterie. Este vorba de datele (calendaristice) alese pentru lansarea premierelor.

Sunt deja mulţi ani de când am remarcat că filmele cu pretenţii (adesea nejustificate şi, uneori, din fericire, chiar nerăsplătite) de Oscar intră în cinematografele americane nu doar în a doua parte a anului sau chiar în ultimul lui trimestru, ca până atunci, ci fix în preajma Crăciunului. Asta chiar şi dacă filmul a fost terminat de fapt cu un an sau doi înainte, şi/sau dacă a fost deja proiectat cu câteva luni bune mai devreme în cadrul festivalurilor dedicate unor categorii restrânse de spectatori, în special critici.

Iniţial am fost tentat să cred că e o şmecherie oarecum tehnică, o măsură de prevedere pentru a nu se scurge prea mult timp între momentul când membrii Academiei iau contact cu o peliculă şi cel în care votează pentru nominalizări, astfel încât să uite, pur şi simplu, de ea, însă, urmărind mai atent calendarul evenimentelor, mi-am dat seama că este una strict financiar-comercială. Cum nominalizările sunt anunţate la începutul anului următor, în primele zile ale lui ianuarie, filmul, lansat oficial cu numai câteva zile mai devreme, cam în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, continuă să ruleze, aşa încât cinefilii se vor repezi să-l vadă “la cald”, sporind în mod semnificativ reţeta. Dacă filmul ar fi fost în cinematografe cu câteva luni înainte – aşa cum s-a întâmplat, de pildă, anul trecut, cu “Grand Budapest Hotel”, în care probabil că realizatorii nu-şi puseseră cine ştie ce speranţe – singurele încasări suplimentare ar fi, poate, din vânzările de DVD-uri sau ale drepturilor de televizare, care însă reprezintă o cotă mult mai mică decât cea din bilete.

Partea proastă pentru împătimiţii din tot restul lumii este că nu au altă şansă de a fi, cât de cât, în pas cu acest calendar decât pirateria. Prea puţine pelicule sunt lansate simultan în mai multe ţări, iar în Europa, şi în special în colţurile ei mai… îndepărtate, inclusiv România, majoritatea filmelor nominalizate nu ajung în cinematografe în timp util nici măcar pentru gala de decernare, care în felul ăsta îşi pierde tot farmecul chiar şi dacă este transmisă de un post obscur/de nişă sau altul, cum a fost anul acesta Digi24.

În concluzie, lăcomia caselor de producţie americane, care fac tot ce le stă în putinţă să-şi maximizeze câştigurile, indiferent de consecinţe şi de “victimele colaterale”, este contracarată de inventivitatea spectatorilor din restul lumii, care, la rândul lor, cu ajutorul piraţilor, fac tot posibilul nu neapărat să-şi minimizeze cheltuielile (consecinţă fericită oarecum firească), ci să se menţină în trend cu ceea ce se petrece în “Lumea Nouă”, dar exagerat de mercantilă.

Niciun comentariu: