Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 2 iunie 2015

AL PATRULEA "D"

Ştiţi replica aceea rostită în momentele dificile de către Roger Murtaugh, personajul interpretat de Danny Glover în seria de filme “Lethal Weapon”, “I’m too old for this shit”? La ea mă gândeam săptămâna trecută, în timp ce urmăream, abia reuşind să mă ţin în scaun (şi nu numai), “Mad Max: Fury Road” în format 4D, la Cinema City din Mega Mall.

Pentru cei care, la fel ca mine până în urmă cu două săptămâni, nu ştiu ce înseamnă un film în format 4D, precizez că este de fapt unul difuzat în 3D-ul oarecum deja clasic – cu care nu doar că m-am acomodat, în ciuda vârstei mele aproape venerabile, dar îl şi socotesc un real progres în materie de producţie cinematografică – asezonat însă, din motive care, chiar şi la propriu, mi-au scăpat, cu efecte cât se poate de concrete, fizice, care, chipurile, sunt menite să-l facă pe spectator să se simtă (şi mai) în mijlocul acţiunii de pe ecran. Din punctul meu de vedere însă, nu e decât o modalitate de a urmări un film în condiţii foarte incomode.

Astfel, elementul cel mai utilizat este zgâlţâitul scaunului. Pe lângă faptul că acesta se clatină, de fapt, alături de întregul rând, aşadar cu tot cu locurile neocupate, unde nu-i chip să te refugiezi, iar mişcarea este cu mult mai amplă decât m-aş fi aşteptat eu şi toţi cei care-şi cumpăraseră, naivi, floricele de porumb, pe care de la primele secvenţe ale filmului le-au împrăştiat prin toată sala, în principiu procedeul ar trebui să se manifeste în deplină concordanţă şi perfectă sincronizare (nu cum se întâmplă uneori chiar cu sunetul şi imaginea prin cinematografele noastre!) cu firul epic, de pildă când maşina în care se află eroul trece printr-o groapă de pe drum (la filmele româneşti mişcarea ar fi însă perpetuă) sau, mai ales, când se rostogoleşte în urma unui accident cumplit. Din păcate, la filmul văzut de mine, regizorul de… sală (?) considera necesar să ne zguduie viguros chiar şi atunci când personajele îşi adresau un banal salut, probabil pentru a preîntâmpina protestele celor care ar putea să considere că au fost prea puţin scuturaţi pentru câţi bani au dat pe bilet (în jur de 40 de lei); altfel s-ar fi dus la un film doar 3D, nu?

Următorul în ordinea frecvenţei este şuiratul vântului, respectiv al unor ventilatoare ascunse prin pereţii sălii, dar şi în spătarul scaunului, şi care, de asemenea, intră în acţiune în tot soiul de momente arbitrare, dar foarte numeroase. Astfel, din cele două ore ale filmului, s-au găsit pretexte să sufle mai bine de una şi jumătate. În plus, n-am înţeles de ce, cu toate că acţiunea se desfăşura în ceea ce părea a fi un deşert, “vântul” din sală era îngrozitor de rece, încât mă şi gândeam că printre afecţiunile enumerate la începutul proiecţiei ca fiind, cumva, incompatibile cu formatul 4D, alături de cele cardiace, obezitate, epilepsie şi alte maladii neuropsihopupu, la loc de frunte trebuiau puse amigdalita, otita, guturaiul şi sinuzita. Din fericire, am avut la mine o geacă, iar imediat ce am ajuns acasă am înghiţit, preventiv, două comprimate de Nurofen pentru răceală şi gripă.

Oricum, cu acest prilej se cheamă că mi-am făcut şi un soi de control medical, având în vedere că şi-aşa nu eram cu analizele la zi. Câtă vreme n-am clacat, zvârcolindu-mă în delir pe sub scaune sau ieşind din sală urlând ca nebunul, se pare că l-am trecut cu succes. Ba chiar, spre deosebire de mulţi alţi spectatori, care erau într-un permanent du-te-vino, am rezistat cu stoicism şi altor nevoi fiziologice, al căror spectru s-a arătat de la primele şocuri mecanice resimţite cu precădere în zonele sensibile, dar asta numai datorită bunului meu obicei de a trece pe la toaletă înainte de orice spectacol de teatru sau film, indiferent dacă am cu adevărat nevoie sau nu. Cu alte cuvinte, tot preventiv.

În sfârşit, poate cel mai spectaculos (dar şi neplăcut) procedeu din întregul arsenal de suplicii este stropitul cu apă. Date fiind însă implicaţiile lui şi efectul de mai lungă durată, în special în perioada sezonului rece, ai şi opţiunea de a-l dezactiva dintr-un buton aflat pe braţul fotoliului, operaţiune pe care am şi executat-o încă de la primele scene umede, astfel încât nu ştiu dacă stropitorile respective sunt acţionate chiar şi atunci când un personaj vorbeşte mai răstit. Cert e că ochelarii (indispensabili la astfel de proiecţii) trebuie de fiecare dată şterşi, cu preţul ratării unor pasaje importante din film, pe care le vezi într-un singur D foarte neclar.

În fine, din câte am citit, ar mai fi trebuit să existe un element, şi anume răspândirea de mirosuri specifice diferitelor scene, dar, dintr-un motiv sau altul, ţinând poate de o deficienţă în aprovizionarea multiplexului, acesta a lipsit cu desăvârşire, deşi s-ar fi cerut, de exemplu, în cadrele când un personaj turna benzină în vederea incendierii unui vehicul sau cam aşa ceva. În schimb, fumul a fost şi el folosit în exces.

Cât priveşte filmul în sine – la care, în afară de faptul că, la vârste oricum mai potrivite, văzusem, într-o ordine cam aleatorie, cele trei episoade precedente (?) din seria cu Mel Gibson, şi că-mi place mult (ca femeie) Charlize Theron şi moderat (ca actor) Tom Hardy, m-am dus doar pentru că s-a nimerit să ruleze când mi s-a pus mie pata cu 4D-ul – singura lui “calitate” este că într-adevăr se pretează de minune pentru o asemenea proiecţie.

Una peste alta (așa cum ajunseseră la un moment dat două spectatoare de pe rândul din fața mea), experienţa a fost mai degrabă traumatizantă decât interesantă şi chiar nu văd vreun motiv pentru care un om normal la cap ar încerca aşa ceva şi a doua oară. Plus că, la o adică, aceleaşi senzaţii pot fi reproduse foarte bine (şi mult mai ieftin) acasă, sub formă de “home cinema”, cu o fereastră deschisă în dreptul unei uşi, pentru curent, o stropitoare de călcat şi un scaun şubred. Vă doresc o vizionare cutremurătoare!

Niciun comentariu: