Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 15 iunie 2015

DUPĂ MOȚIUNE

Conform unei ciudate tradiţii – despre care, pe vremea când mă mai pasiona, apoi doar interesa, din ce în ce mai puţin, până la măcar cât de cât, nu ca acum, când deloc, politica, am scris de nenumărate ori –, probabil că, vinerea trecută, Victor Ponta ar fi fost demis (cu guvern cu tot, fireşte) prin moţiunea de cenzură dezbătută (şi până la urmă respinsă) în Parlament, dacă (şi numai dacă) aş fi absentat din localitate, fie şi numai jumătatea aia de zi (corespunzătoare, adică prima) pe care mi-o planificasem pentru o amărâtă de ieşire la pădure. Cum însă, în cele din urmă, din motive personale neînsemnate, eu n-am plecat de-acasă, nici el n-a plecat de la Palatul Victoria.

Fără să (mai) insist asupra lipsei mele de apetenţă pentru o revenire prematură la guvernare a multora din urmaşii direcţi ai lui Boc (în frunte cu el însuşi!) care s-au pripăşit prin, ca să nu spun au înghiţit PNL şi pentru o (nouă) repriză de maximă bulibăşeală pe scena politică, în care n-am niciun motiv să sper, şi cu atât mai puţin să cred, că, la o adică, Iohannis s-ar comporta altfel decât ex-laşul preşedinte al morţilor (pentru cei mai tineri: Băsescu), care, prin 2009, insista să-şi pună în fruntea guvernului marionetele, gen “Livache” sau Croitoru, în ciuda faptului că Parlamentul, cum-necum, pe căi mai electorale sau mai… conjuncturale, adică taman ca acum, strângea o ditamai (altă) majoritate de vreo 70% ignorată cu desăvârşire, îmi voi exprima numai neţărmurita stupoare pe care am resimţit-o – ca unul care habar nu mai avea cum se prezintă raportul de forţe din Legislativ – atunci când am constatat (la drept vorbind, cu câteva zile înaintea moţiunii, când s-a votat masiv împotriva ridicării imunităţii lui Ponta, dar atunci am crezut că e vorba numai de o transpartinică solidaritate de clan a “aleşilor”) că PSD se bazează – coincidenţă? – pe aceeaşi majoritate de pe vremea băsescului şi, mai cu seamă, de după alegerile din 2012, în ciuda scindărilor şi regrupărilor care, mai degrabă prin intermediul Facebook-ului, mi-au ajuns şi mie vag şi, pare-se, cam denaturat, la ureche.

Ce (cred că) vreau să spun e că, eu însumi, atunci, în 2012, am votat cu USL şi, fără să mai urmăresc îndeaproape ce s-a întâmplat ulterior, adică nici măcar cum s-au distribuit, imediat după alegeri, voturile din Parlament în cadrul alianţei (sau invers), am trăit mereu cu impresia că ele au fost, conform înţelegerilor preelectorale, jumi-juma, ceea ce, la un 60% obţinut de USL, ar fi însemnat cam 30% PNL, 30% PSD. Ce-i drept, cum votul a fost, totuşi, uninominal, şi nici eu nu m-am deplasat la urne până când n-am fost sigur că în colegiile mele NU candidează pesedişti sau uneperişti, se prea poate ca alţii să fi procedat exact invers, aşa încât rezultatul real să fi fost mult mai defavorabil liberalilor, ceea ce ar spune multe şi despre priza lor la mase. În fine.

Cert e că atunci când am aflat (tot de pe Facebook) că USL s-a rupt şi, ceva mai târziu, s-a constituit “noul” PNL, reunindu-i pe vajnicii pedelişti (care în urmă cu trei ani mai păcăliseră şi ei 10-12% din cetăţeni, în ciuda guvernării catastrofale) şi pe cel vechi, mi-am imaginat că, împreună cu UDMR, care schimba iarăşi, pentru a suta oară, barca, în Parlament practic se constituise o nouă majoritate, iar Guvernul Ponta devenise unul minoritar, prea puţin susţinut de cei “câţiva speriaţi” (cum spunea unul dintre “curajoşi”) ai lui Călin Popescu-Tăriceanu, rămaşi alături de el într-un fel de USL 2 caricatural.

Uimirea mea e cu atât mai mare cu cât între timp s-au consumat şi alegerile prezidenţiale, soldate cu aspra înfrângere a lui Ponta, care credeam că va fi urmată, conform unei alte tradiţii, încă şi mai vechi la români, de masive plecări dinspre social-democraţi spre… ceilalţi (că liberali nu-i pot numi). Ceea ce, judecând inclusiv după rezultatul de la moţiunea de cenzură, nu pare să se fi întâmplat, lucru aproape demn de laudă!

Date fiind cele de mai sus, chiar şi dincolo de actualele mele opţiuni (dar nu şi de o anumită consecvenţă pe care mi-o arog, cu referire la poziţia mea din precedentul ciclu electoral, când încă mă mai durea în alte părţi decât în cot, bască şi cur de politică), ideea este că actualul guvern are o (largă) susţinere (recte majoritate) parlamentară, indiferent pe ce criterii şi căi este ea constituită. Cu alte cuvinte, chiar şi dacă Ponta ar pleca, în conformitate cu logica democratică ar trebui să ne pomenim, în locul lui, cu vreun Bănicioiu, sau, de ce nu?, Şova (nevinovat până la proba contrarie), asta ca să nu pomenesc de otrepele mai bătrâne. În schimb, aşa cum spuneam, conform bolnavelor şi, tare mă tem, molipsitoarelor (că-s şi convenabile pentru protagonişti) logici prezidenţiale, s-ar forţa o schimbare de majoritate, cu aferentul scandal binecunoscut din prea lungile mandate ale predecesorului lui Iohannis, fie-i ţărâna (politică) de plumb.

Cât despre legitimitatea actualei configuraţii parlamentare, ea este discutabilă, desigur, la fel ca (mai) întotdeauna între două scrutine, doar că din oricare tabără am privi situația, de vreme ce USL-ul preferat de majoritatea alegătorilor în 2012 se află acum şi la putere şi în opoziţie! Aş vrea totuşi să remarc un lucru interesant: cu toate că şi despre majoritatea constituită, la fel de ad-hoc, în Parlament înainte de alegeri între PSD, PNL (ulterior USL) şi UDMR se spunea (adică în special ex-laşul preşedinte al morţilor şi pupincuriştii lui o făceau) că este “nereprezentativă”, rezultatul scrutinului a validat-o în cam aceleaşi proporţii.

În principiu, soluţia cea mai rațională pentru rezolvarea (măcar temporară) disputelor de-acum ar reprezenta-o alegerile anticipate, dar ştim cu toţii că la noi declanşarea unui asemenea proces este practic imposibilă. În plus, am transforma şi anul 2015 într-unul electoral, că tot era singurul mai potolit din punctul ăsta de vedere.

Pe de altă parte, cum soluţiile chiar și mai puțin raționale, dar de bun-simţ lipsesc cu desăvârşire din politica românească, nu ne rămâne decât să tot repetăm greşelile istoriei, acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu: