PIAŢA UNI(VERSI)TĂŢII

Sâmbătă, uitându-mă şi eu din când la transmisiunile din Piaţa Universităţii, mă gândeam, cuprins de un val de sentimente ecumenice, că la urma urmelor e acolo destul loc pentru toată lumea, fiecare dintre protagoniştii politici prezenţi fiind îndreptăţit să-şi aroge dreptul de a se manifesta în perimetrul “kilometrului zero al democraţiei”. De altminteri, foarte sugestive erau şi poziţiile ocupate de cele două grupuri de demonstranţi.

Pe de-o parte, tinerii pensionari simpatizanţi ai lui Traian Băsescu se aflau în faţa Teatrului Naţional, acolo unde în 21 decembrie 1989 chibiţau o mulţime de bucureşteni, care mai că ar fi participat şi ei, dar se cam codeau, alături de mai îndrăzneţii lor concitadini de pe carosabil ce strigau din răsputeri lozinci anticeauşiste. În plus, este şi zona unde în iunie ‘90 minerii aduşi cu ajutorul nemijlocit al actualului preşedinte se simţeau ca în propriile lor grădini de zarzavaturi, plantând cu multă energie panseluţe, albăstrele şi bâte pe spinările trecătorilor cu barbă şi ochelari. Legătura e evidentă.

Pe de altă parte, şi totodată pe cealaltă parte, se instalaseră destul de lejer, fără să se calce în picioare, bătrânii juni ţărănişti, în frunte cu Emil Constantinescu, pretinşii descendenţi ai studenţilor aflaţi la originea demonstraţiei-mamut din aprilie-iunie 1990, al cărei cartier general se afla într-adevăr sub celebrul balcon şi la Arhitectură.

În sfârşit, până şi Gigi Becali era oarecum la locul lui, pe filiera organizaţiei politico-fotbalistice Steaua, ai cărei adepţi au obiceiul să-şi manifeste bucuria prilejuită de marile şi, în ultima vreme, cam rarele succese tot în Piaţa Universităţii. Şi atunci ce atâta tevatură?! Nu le zicea bine domnul Băsescu?