DEZERTORI (ŞI) REEVALUAŢI

Dacă nu neapărat absolut previzibil, în orice caz cât se poate de plauzibil, până la urmă (şi) Teodor Meleşcanu, chemat mai degrabă “la” decât “de” datorie, a ajuns, într-un fel sau altul, de bunăvoie sau silit cu ordinul, la concluzia că e mai eficient, şi cu siguranţă mai profitabil, să, chipurile, reformeze sistemul (de informaţii externe) din interior. Să-i fie de bine!

Ceea ce mă întristează însă pe mine, ca vechi simpatizant liberal, este că PNL a ajuns să fie văzut drept un soi de pepinieră de şefi ai serviciilor secrete băsiste. Iar dacă în cazurile lui Ungureanu şi Meleşcanu vina fruntaşilor partidului – mai mică şi poate mai uşor de trecut cu vederea, fiindcă genul acesta de trădări ţin totuşi mai mult de josnicia individuală a protagoniştilor – e aceea că pe primul poate n-au fost în stare să-l identifice ca atare la timp, iar pe celălalt, deşi oarecum identificat în mod public, l-au tolerat atâţia ani, când vine vorba de Claudiu Săftoiu, acceptat în partid DUPĂ ce şi-a satisfăcut cu vârf şi-ndesat stagiul efectiv militar de pupincurist băsist, nu mai au chiar nicio scuză. Pentru că, aşa cum spuneam cândva şi în legătură cu traseiştii “de rând”, orice plecare din partid a unor astfel de lichele reprezintă un act de salubrizare, în schimb primirea cu braţele deschise, în scop electoral sau ca potenţiali finanţatori, a dezertorilor altora e o mare mizerie.