Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 27 februarie 2012

“ARTISTUL” ŞI PREMIILE OSCAR

Într-un an în care Academia Americană efectiv n-a avut de unde să aleagă zece filme pentru a candida la titlul de cel mai bun, găsind cu greu doar nouă, deşi s-ar fi putut opri lejer la cinci, ca “pe vremuri”, adică până prin 2009, bomboana de pe colivă nu putea fi decât încununarea mediocrului “The Artist”, socotit probabil un omagiu…, o evocare…, un prinos… şi aşa mai departe. Singurul lucru cu adevărat bun pe care-l pot spune despre el este că, oarecum împotriva unei idei preconcepute pe care mi-o făcusem, am rezistat în faţa ecranului până la final, şi nici măcar tocmai cu eforturi supraomeneşti, ceea ce nu-i puţin, dar, din punctul meu de vedere, nici suficient pentru a i se acorda o asemenea onoare, fie şi într-un an cinematografic 2011 slăbuţ.

Şi mai nefericită mi se pare desemnarea protagonistului său, francezul Jean Dujardin, drept cel mai bun actor principal. Dincolo de foarte probabilul snobism al celor care decid, invocat de mulţi comentatori, eu cred că, la fel ca şi în alţi ani, principala explicaţie constă în faptul că membrii Academiei au preferat să se concentreze pe o peliculă oarecum neutră, căreia să-i acorde toate premiile (importante) pentru care se puteau naşte rivalităţi şi controverse “interne”. Aşa de pildă, probabil că le-a venit prea greu să opteze între Brad Pitt şi George Clooney, deşi ca “premiu de consolare” pentru ambii o alegere oricum mult mai inspirată ar fi fost Demián Bichir, care n-a făcut deloc un rol rău în “A Better Life”, ca să nu mai spun de favoritul meu (numărul doi, după Brad Pitt, căruia recunosc că i-am ţinut pumnii şi în ideea că se prea poate să nu mai pupe vreodată aşa ocazie) Gary Oldman. Asta îmi aminteşte cum, în clasamentele de popularitate pe care le mai întocmeam prin şcoala generală, deşi jumătate de clasă ţinea cu Dinamo şi jumătatea cealaltă cu Steaua, câştiga întotdeauna detaşat anosta Sportul Studenţesc, doar pentru că şi unii şi ceilalţi o puneau pe locurile fruntaşe, imediat după favoriţi, în timp ce-şi aruncau “duşmanul de moarte” la coada listei.

Oricum, mă gândesc că dacă anul acesta a câştigat un... Artist fără voce, dintr-un film mut, la anul, prin compensaţie, poate s-ar cuveni să câştige, ca să spun aşa, o voce fără artist, adică un ceva narator sau un rol “invizibil”, în genul celui interpretat într-adevăr magistral de Kiefer Sutherland în “Phone Booth”.

Niciun comentariu: