SFORARUL ŞI LATIFUNDIARUL

Mai toţi jurnaliştii care i-au luat apărarea lui Gigi Becali în recentele sale confruntări cu autorităţile – astfel încât patronul Stelei s-a simţit obligat să mulţumească public, în repetate rânduri, presei (?!) – s-au justificat spunând că, deşi nu au niciun fel de simpatie pentru el, au apărat nişte principii, cum ar fi acela al prezumţiei de nevinovăţie, sau de-a dreptul libertăţile individuale şi democraţia în România.

Ca idee sună frumos şi aproape plauzibil, însă pe lângă faptul că în nenumărate alte ocazii similare – inclusiv zilele acestea, când nişte amărâţi de arbitri, care în cel mai rău caz au luat nişte spăgi pentru a trânti vreun meci, nicidecum pe cineva prin vreun portbagaj sau vreo bâtă în capul unui inamic, sunt ţinuţi la răcoare ca prezentând mare pericol social – presa n-a făcut decât să toarne gaz pe foc şi să ţipe că trebuia să se întâmple mai demult, eu am, aşa, ca un fel de convingere interioară, că dacă de cazul Becali nu ar fi putut fi agăţat Traian Băsescu, şi incriminat (poate pe bună dreptate, poate nu) drept principal sforar şi regizor din umbră al întregii tărăşenii, latifundiarului i-ar fi putrezit oasele prin puşcării, fără ca vreo televiziune să se sinchisească mai mult de două zile jumate.