ATUNCI ŞI ACUM
Ideea în sine ca Preşedintele, sau oricine altcineva din sfera politică, să dea un aviz în privinţa urmăririi penale a demnitarilor mi se pare una extrem de nefericită. Iar hotărârea Curţii Constituţionale de a desfiinţa, practic, Comisia specială de pe lângă Administraţia Prezidenţială nu a îndreptat nicidecum lucrurile.
Fără a-l acuza exclusiv pe Traian Băsescu de situaţia actuală, nu pot totuşi să nu observ că dacă în vremea odioasei semidictaturi de tristă amintire iliesco-pesediste, un ministru ajuns să fie “judecat” la Cotroceni avea cel puţin dreptul la apărare, putându-se prezenta acolo în persoană, cu propria versiune despre faptele imputate şi chiar însoţit de avocaţi, în jumătatea de regim democratic Băsescu (cealaltă jumătate fiind acaparată – nu-i aşa? – de corupţii liberali) acest drept, până la urmă fundamental într-o democraţie, indiferent de “instanţă”, a dispărut cu desăvârşire. Preşedintele se bazează în luarea deciziei numai pe nişte dosare mai mult sau mai puţin complete şi pe opinia evident partizană a acuzatorilor.
Adăugând la asta şi faptul că în mandatul domnului Diaconescu la Ministerul Justiţiei se ajunsese, de bine de rău, ca în numirea procurorilor să fie implicat mai degrabă CSM-ul decât ministrul de resort – prevedere abrogată de Monica Macovei! – fără a fi vreun nostalgic, încep să mă întreb şi eu despre ce vorbim când spunem că după 2004 s-au făcut mari progrese în privinţa libertăţilor individuale şi a independenţei Justiţiei?!
Fără a-l acuza exclusiv pe Traian Băsescu de situaţia actuală, nu pot totuşi să nu observ că dacă în vremea odioasei semidictaturi de tristă amintire iliesco-pesediste, un ministru ajuns să fie “judecat” la Cotroceni avea cel puţin dreptul la apărare, putându-se prezenta acolo în persoană, cu propria versiune despre faptele imputate şi chiar însoţit de avocaţi, în jumătatea de regim democratic Băsescu (cealaltă jumătate fiind acaparată – nu-i aşa? – de corupţii liberali) acest drept, până la urmă fundamental într-o democraţie, indiferent de “instanţă”, a dispărut cu desăvârşire. Preşedintele se bazează în luarea deciziei numai pe nişte dosare mai mult sau mai puţin complete şi pe opinia evident partizană a acuzatorilor.
Adăugând la asta şi faptul că în mandatul domnului Diaconescu la Ministerul Justiţiei se ajunsese, de bine de rău, ca în numirea procurorilor să fie implicat mai degrabă CSM-ul decât ministrul de resort – prevedere abrogată de Monica Macovei! – fără a fi vreun nostalgic, încep să mă întreb şi eu despre ce vorbim când spunem că după 2004 s-au făcut mari progrese în privinţa libertăţilor individuale şi a independenţei Justiţiei?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu