MULȚI, DA’ NICUȘORI!

Văzând frenezia care i-a cuprins, ieri, nu atât pe alegătorii din toată țara și, mai cu seamă, din București, cât pe caraghioșii de prin televiziunile de știri, care, încă de la efectiv prima oră după deschiderea urnelor, nu mai pridideau cu exclamațiile de nemărginită surpriză spre cataleptică stupoare în fața cifrelor chipurile astronomice privitoare la procentul de participare la vot, care în orice țară cu adevărat civilizată ar fi fost socotite drept catastrofale și ar fi atras un cutremur politic invers proporțional, cu demisii la vârf în masă, dar, într-adevăr, pentru o țară din lumea a treișpea a Uniunii Europene, ca România, se apropie de „recordurile” din ultimii nu știu câți ani, m-am simțit și eu, preț de câteva clipe, scuturat de nostalgia vremurilor în care, la rândul meu, pentru că în joc erau lucruri cu adevărat esențiale și istorice (nu ca fleacurile din ziua de azi, umflate artificial de presă și de politicieni de cinșpe bani bucata, spre deosebire de cei de, totuși, aproape doi lei întregi, de prin anii 90, când până și reprezentantul extremei extremelor, Vadim Tudor, era măcar un intelectual veritabil, scriitor și așa mai departe, spre deosebire de epigonii semianalfabeți de azi, Simion și Șoșoacă!), cum ar fi îndepărtarea riscului de a reveni dacă nu chiar la un comunism sadea, în orice caz la o intrare în sfera de influență a proaspăt destrămatei URSS, convertită la o pseudocvasidemocratică și până la urmă efemeră așa-zisă Comunitate a Statelor Independente, la care niște politicieni de teapa lui Iliescu și compania n-ar fi ezitat să ne anexeze, pentru binele „nostru” (recte al lor), și unde am fi fost ca un fel de Ucraină sau Moldovă de mâna a doua, iar apoi integrarea în UE și în NATO, mă repezeam încă de dimineață să-mi exercit „sacrosanctul drept”, și chiar m-am simțit, cumva, stingher sau jenat de faptul că, oricât mi-am bătut capul și în ultimele săptămâni, și atunci, pe loc, în încă dimineața alegerilor, n-am găsit un candidat (și cu atât mai puțin un partid întreg) demn de votat, părându-mi-se, pur și simplu, că am de ales între diverse specii de reptile veninoase sau, într-o viziune mai de-a dreptul idilică, unde ar fi existat și diferențe aparent esențiale de la o dihanie la alta, între un rechin, o viperă, un scorpion și un crocodil, plus alte creaturi sinistre similare cu care să fiu nevoit să mă închid într-o încăpere, ori să aleg doar între culorile diferite ale cuțitelor cu care să fiu înjunghiat direct în inimă sau să mi se taie beregata, neexistând măcar opțiunea de a merge pe mâna unui animal nobil, în primul exemplu, cum ar fi un mamifer, gen lup sau tigru sau panteră, ori, în al doilea caz, un revolver cu care să fiu răpus mai ușor și fără să sufăr, astfel încât am considerat că ar fi fost de-a dreptul degradant, descalificant și înjositor pentru mine însumi să-i acord fie și simplul vot cetățenesc, aplicat cu o ștampilă mucegăită, cu tuș uscat, pe o foaie de hârtie prea transparentă, ca-ntotdeauna, oricăruia dintre specimenele de pe buletine și m-am văzut, practic, nevoit să stau acasă și să mă minunez, pe de-o parte, cum spuneam, de entuziasmul greu de explicat, în limitele normalității patologice, cu care bucureștenii (mai precis oamenii cu buletin de București, că nu e nici pe departe tot aia) s-au bulucit, în general, să voteze, iar pe de alta de reacțiile de după, când, de pildă, toți nicușorii fericiți de victoria idolului lor politic și moralicesc își exprimau satisfacția nemărginită în termeni de „în sfârșit bucureștenii s-au trezit (sau măcar 45% din ei)”, „sunt mândru de concitadinii mei” și „abia de azi a început cu adevărat vara în București” (?), adăugând, mai toți cei din „bula” (tot după expresia uneia dintre ei) lor (de Facebook), că nu înțeleg cum pot exista încă oameni atât de stupizi încât să voteze cu PSD și PNL, fără să facă (ăia din bulă) minima socoteală aritmetică, prilejuită de rezultatele complete de la Capitală, prin care ar fi constatat că, în condițiile în care toți candidații susținuți de alianța perfect naturală dintre așa-zișii liberali de azi și social-democrați (asta că tot îl auzeam pe unul care spunea că ar fi o coaliție contra naturii, de parcă peneliștii și pesediștii din ziua de azi n-ar fi, toți, o apă și-un pământ!) au câștigat, unii chiar detașat, cu scoruri de 60 și 70%, primăriile de sector, iar la consiliul general alianța care l-a susținut pe „independentul” Nicușor are cam jumătate din voturile lui, rezultă că vreo (altă) jumătate dintre „elevații” și „elitiștii” și „inteligenții” și „intelectualii” și „minunații” și „frumoșii liberi” care i-au asigurat succesul fostului și actualului primar general sunt „retardații” care au votat la primăriile de sector și la consiliu cu alianța aia de, vezi Doamne, căcat, ceea ce, la drept vorbind, spune multe despre deruta intelectuală a efectiv alegătorilor din Capitală, probabil urmașii pe linie directă, ereditară, a celor care asigurau procente uluitoare pentru PRM și, în altă ordine de idei înrudită, toți primarii catastrofali de după Revoluție, de la Halaicu și Lis la Băsescu, Oprescu și Firea, cu corolarul lor, Nicușor, a cărui victorie zdrobitoare de acum, în paranteză fie spus, a fost obținută și cu complicitatea, parcă pe bază de corupție și înțelegeri pe sub masă, oferită de „contracandidați”, respectiv, în primul rând, de alianța cea mare și neagră mult amintită, care a făcut toate gafele posibile, probabile și INimaginabile, în frunte sau terminând cu desemnarea, de către PSD, a Gabrielei Firea drept candidat, cea care, n-am nicio îndoială, a avut un mare merit în mobilizarea neașteptat de mare la vot... a celor oricum dezamăgiți de Nicușor, care n-aveau de gând să voteze cu nimeni și care nu te contrazic (dacă mai au măcar un neuron viu și nemăturat de spălarea creierului) atunci când le înșiri nenorocirile orașului, dar vin cu replica plină de adâncă imbecilitate „și ce?; voiai să votez cu/s-o las să câștige pe nenorocita/etc. de FiiRea?!”, de unde și scorul exagerat în favoarea celuilalt (sigur că ar fi câștigat oricum, dar la un procent mult mai mic de participare, asta vreau să subliniez), toate astea având, din punctul meu de vedere, o legătură indisolubilă cu un fenomen pe care, fără să mă bazez pe cine știe ce „studii” și „cercetări” științifice în domeniu, personal l-am constatat și, într-o oarecare măsură, îl analizez de multă vreme, și anume creșterea implicării în toate activitățile sociale, inclusiv cultură (la care am să mai revin, că mă preocupă) și, desigur, politică, a unei generații nici măcar cu adevărat tinere, ci mai degrabă doar noi, a celor născuți, să zic, cam între 1975 și 1990, care au, așadar, între 35 și 50 de ani, și pe care (generație) eu, pe undeva, dincolo de sentimentele... neplăcute pe care mi le stârnește, o compătimesc sincer, deoarece e compusă din oameni care, pe de-o parte, au „beneficiat”, la o vârstă la care erau încă departe de a avea discernământul, măcar teoretic, „majoratului”, de libertatea haotică, aproape anarhică, instaurată imediat după Revoluție și pe care, pe de alta, s-au făcut toate experimentele didactice de pe la începutul sau, mai degrabă, mijlocul și sfârșitul anilor 90 (ba, dacă stau să mă gândesc bine, și adânc în 2000), cu miniștrii ai educației de tipul Ecaterina Andronescu (aka Abramburica) și, mai târziu, Daniel Funeriu, care, de pildă, schimbau în fiecare an (dacă nu și mai des!) sistemul de desfășurare a bacalaureatului, când cu trei, când cu cinci, când cu șapte-opt materii, diferite și ele de la an la an, sau împărțirea pe „cicluri” școlare, ba cu „examen de capacitate”, ba cu „treaptă”, ba cu „subiecte unice” la examene, ba cu „descentralizare”, plus „programa” școlară aleatorie, și când apăruseră, printre multe alte nebunii, tot felul de „manuale alternative”, ba acceptate, ba respinse, scrise de te miri ce „colective de redacție” etc., etc., așa încât rezultatele... se văd astăzi și nu sunt nici pe departe pozitive, deoarece toate aceste tribulații și-au pus o amprentă de neșters asupra (sub)dezvoltării lor intelectuale, la toate nivelurile și capitolele, de la gusturi artistice la opțiuni politice și „viziuni” asupra viitorului, cu „concepțiile” (filosofice, cum ar veni) asupra lumii și vieții cu tot, lume și viață/vieți care, cu largul lor concurs, s-au schimbat în ultimii ani în așa hal încât sunt tot mai mulți cei care se simt străini de și ÎN ele, înconjurați de... tot ce vedem, auzim, simțim, pătimim...