DUPĂ CALIFICARE

Vorba anecdotei: dacă și-așa au scris toți nătăfleții despre calificarea României în optimile de finală ale EURO 2024, de ce să nu scriu și eu? Pe puncte, ca să fie mai ușor de formulat pentru mine și mai ușor de înțeles pentru eventualul cititor:

1. La fel cum (și spuneam că) victoria noastră asupra Ucrainei cu 3-0, din prima etapă, (mi-)a fost umbrită până la întunecare de cea a Slovaciei asupra Belgiei, și calificarea noastră (mi-)a fost întrucâtva știrbită de faptul că în optimi vom întâlni Olanda, și nu Slovenia, cum se prefigura la un moment dat, până ca mult lăudata (de alții, că mie îmi era deja foarte antipatică) Portugalie să piardă lamentabil și, poate/aproape/mai mult ca sigur, strategic în fața Georgiei, cealaltă (și mai mare) revelație a turneului care interpretează acum rolul Bulgariei, „rivala” noastră la acest statut din 1994.

2. Apropo de CM din 1994, dacă nu mă înșală pe mine memoria, și atunci am trăit o situație similară spre aproape identică celei de-acum, în sensul că, după ce am obținut cu adevărat performanța de a câștiga o grupă „a morții”, cu Columbia, Elveția și țara gazdă, SUA, dar am avut teribilul ghinion de a întâlni, conform programării, echipa clasată, într-adevăr, abia pe locul al treilea din nu știu care grupă, doar că aceasta s-a nimerit să fie, printr-un concurs de împrejurări bizar și nefast pentru noi, nimeni alta decât... Argentina, și acum, tot din postura de câștigătoare de grupă, întâlnim o surpriză neplăcută clasată în mod neașteptat pe un loc trei, respectiv, desigur... Olanda. Vestea bună (mai ales pentru cei care cred în lucruri supranaturale, superstiții, numerologie etc.) e că atunci a ieșit perfect, fiindcă ne-am calificat în sferturi!

3. Oarecare consolare pentru faptul că vom întâlni, din postură de ocupantă a locului trei, Olanda e faptul că în mod normal acolo s-ar fi aflat, din acea grupă oricum complicată, Austria, o echipă nu cu mult mai slabă și care, firește, a învins viitorul nostru adversar.

4. Și nu, cea mai norocoasă și mai ocrotită de divinitate echipă de la turneul acesta nu e România bisericosului Edi Iordănescu, ci, iată, Olanda, care, deși a terminat abia pe locul trei, nu și-ar fi putut dori un adversar mai slab cotat, mai ales din postură de câștigătoare de grupă, decât România.

5. În acest context, lucrurile par să se fi aranjat, totuși, corect, din punct de vedere al sorții, cu noi întâlnind Olanda, cum s-ar fi putut întâmpla (și) dacă am fi terminat, așa cum ne așteptam și, cumva, la drept vorbind, chiar speram înaintea turneului, pe locul trei, iar ei ar fi câștigat grupa lor (și am fi zis că am avut noroc să scăpăm de Franța!); cu Slovacia (locul trei, unul râvnit și aproape logic și pentru ei) întâlnind o câștigătoare de grupă, Anglia; și, mai ales, cu belgienii care joacă în optimi cu Franța, ca binemeritată pedeapsă pentru prestațiile lor din meciurile cu Slovacia și, mai ales, Ucraina, când au fost absolut lamentabili, iar de paralizați de groază ce erau să nu rateze calificarea de tot, pasau, în ultimele minute, de la centrul terenului la propriul portar! [Și o spun ca unul care, spre deosebire de mulți alți comentatori, am urmărit meciul în paralel cu al nostru, pe televizorul alăturat (da, le am unul lângă altul, în dormitor), iar uneori, când tensiunea la noi era prea mare, chiar mă concentram mai mult pe celălalt, inclusiv la final, când m-am bucurat pe deplin abia la câteva zeci de secunde după ce s-a terminat România-Slovacia, când s-a încheiat și Belgia-Ucraina și s-a consfințit locul nostru întâi în grupă.]

6. După ce s-o fi lămurit și Nicolae Stanciu că jurnaliștii englezi și cei olandezi sunt chiar mai răi decât ai noștri cu propriile naționale atunci când joacă prost, m-am convins și eu că și prin țările chipurile civilizate există practica de a scrie cronici ale meciurilor... înainte să se desfășoare, dat fiind că numai cine n-a văzut meciul nostru cu Slovacia și, mai ales, Belgia-Ucraina poate să susțină în continuare aberația că primul a fost blat, iar al doilea... nu. În acest context, chiar nu înțeleg revolta englezilor pentru acest, chipurile, aranjament al nostru cu Slovacia, care le va fi adversar în optimi. Își doreau oare Belgia, sau chiar Ucraina, așa cum părea să-și dorească Edi Iordănescu mai mult Olanda decât Slovenia, căreia se apucase să-i facă un portret de Franță sau Germanie din vremurile lor (și mai) bune? Sincer, la cum a jucat până acum Anglia (altminteri favorita mea, după cum fostul meu cititor imaginar fidel știe prea bine), risca să fie spulberată de oricare dintre ele.

7. Oricât de mult mă bucur pentru performanța României, nu pot să fiu așa de rupt de realitate (ca alții) încât să nu realizez că există în ea și o mare doză de șansă, de la rezultatele nesperate din preliminarii și până la ce s-a întâmplat acum, la turneul final. Așa de pildă, dacă e să fim absolut cinstiți, dacă am mai juca zece meciuri cu Ucraina în actualele formule de echipă, probabil că am pierde nouă și am face un egal; Belgia ne-a învins și-așa cam fără drept de apel (chiar dacă și eu, ca și alții, am trăit în multe momente cu impresia/speranța că putem face mai mult în acel meci), iar cu Slovacia am obținut un egal cu mari emoții. În plus, glorioasa „câștigare a grupei”, despre care unii vorbesc cu aerul că am umilit toți adversarii întâlniți, e una obținută... la egalitate de puncte cu ultima clasată, eliminata Ucraina, cumva în oglindă cu ceea ce s-a petrecut în Liga Națiunilor, unde toată lumea subliniază că ne-am clasat pe rușinosul ultim loc patru, iar Federația a dat dovadă de o neașteptată (iar după unii, de neiertat) îngăduință pentru a-l păstra drept antrenor pe Edi Iordănescu,  dar uită să menționeze că am fost la doar un singur punct de locul doi, cel care ar fi însemnat... îndeplinirea obiectivului (sau măcar a condiției de a rămâne la cârma naționalei) impus lui Edi.

8. M-am abținut (cu greu) înainte de meciul cu Slovacia să scriu un articol intitulat „Neam de blatiști” în care să-mi exprim efectiv scârba, în multe momente de natură de-a dreptul viscerală, clinică, sub formă de greață până la vomă, în fața valului de comentatori, analiști și așa mai departe care practic implorau tacit (iar unii chiar vocal) pe oricine, de la divinitate la stafful federației, să inițieze un „aranjament favorabil pentru toată lumea” cu Slovacia, ceea ce era nu doar scârbos de imoral, ci și NEreciproc avantajos, câtă vreme, la un rezultat normal în cealaltă partidă (adică o victorie a Belgiei), Slovacia câștiga grupa dacă ne bătea, iar la egal rămânea inevitabil (cum a și rămas) sub noi.

9.  Spuneam după victoria cu Ucraina că, din fericire, au apus vremurile în care România era o echipă fără fani care să umple stadioanele și să facă vânzări spectaculoase prin centrele comerciale, puburile și hotelurile din orașele-gazdă ale competițiilor majore, astfel încât inclusiv arbitrajele ne erau ostile doar ca organizatorii să scape cât mai repede de noi în favoarea reprezentativelor cu galerii masive, alcătuite din oameni cu dare de mână. Iată că după penaltiul obținut cu Slovacia (care după mine a fost indubitabil, dar probabil că sunt și puțin subiectiv, mai ales că am o oarecare slăbiciune pentru Ianis, ca fiu al tatălui său), se pare că am trecut cu totul de partea cealaltă a baricadei, iar multe voci din presa străină susțin că am fost binișor ajutați de arbitrii, cu VAR cu tot, lucru care se poate explica și prin această basculare a forței noastre... financiare.

10. Poate că nu e acum momentul să insist pe exemplul acela al meu (pe care încerc să-l rafinez de fiecare dată) conform căruia, la noi, dacă un om spune despre un, să zicem, ceas că e bicicletă, alți patru râd, pe bună dreptate, în hohote de el, după care, pe parcurs, reiese că unul dintre cei patru crede că ceasul ăla e de fapt un măr, altul că e o mătură, altul castravete, iar al patrulea hipopotam, dar după meciul cu Belgia am găsit, la unul dintre „prietenii” mei de pe Facebook, următoarea postare, sub formă de ironie la adresa unui citat: „«Mihăilă pierde mingea, dar e foarte agresiv și primește aplauze de la românii din tribune (Comentator ProTV)»”.

Ei bine, cu toate că și eu am fost martor în direct al episodului descris (faza de pe teren și comentariul aferent de la ProTV), nu mi s-a părut absolut nimic în neregulă, pentru că era consemnată exact schimbarea pe care ne-o (sau, cel puțin, alături, iată, de „românii din tribune”, mi-o) doream de la jucătorii naționalei, și anume ca, fără să le crească peste noapte valoarea (miracol greu spre imposibil de realizat în fotbal, așa încât n-o să scăpăm, cel puțin cu actuala generație, de pasele alea de doi metri greșite cu zece, stopurile și preluările pe model „colțul blocului”, șuturi direct în... stația lui 41, vorba altui comentator etc.), măcar să-i vedem că mor cu adversarul de gât, iar dacă pierd aiurea mingea sau o pasează direct la el, măcar fac tot ce pot să reintre în posesie. Cu alte cuvinte, dacă nu sunt cu adevărat fotbaliști (buni), să fie cel puțin sportivi adevărați (adică să alerge din răsputeri, să sară etc.).

Bineînțeles, însă, că la postarea „prietenului” s-au găsit peste o sută de gogomani (printre care și mulți alți „prieteni” de-ai mei) care să râdă și să-i dea dreptate că respectivul comentator ar fi fost la fel de ridicol ca Mihăilă, pasămite. Ce-i drept, majoritatea erau femei, ceea ce poate fi o palidă consolare de tip explicație pentru faptul că practic n-au înțeles nimic (dintr-un sport mai pe gustul bărbaților, asta vreau să spun, nu e nimic misogin, decât după niște minți încete de ultrafeminiști/te).

11. Există glume bune și glume proaste. O glumă proastă sau, mai degrabă, pur și simplu stupidă (asta presupunând, în apărarea respectivului, că  glumă era!) este (cea făcută de) un scriitoraș obscur de (pe) Facebook, care se lăuda că nu se uită la meciurile naționalei deoarece niciun jucător nu i-a citit cărțile, așa încât, dacă ei nu-i urmăresc activitatea, nici el n-are de ce s-o urmărească pe-a lor. Păi, pe logica asta, presupun că „maestrul” nu prea se duce nici la teatru, că nici Shakespeare nu i-o fi citit cărțile, la fel cum suspectez că nu i le-au citit nici alde, să zicem, Coldplay, la care m-aș mira să nu se fi dus, deoarece cam are profilul corespunzător și sigur nici nu l-a huiduit pe Babasha, chiar dacă nici el... Și așa mai departe.

12. Da, și eu mă gândeam la un moment dat că e cam mare agitația din prima rundă a turneului final, cu zeci de meciuri în grupe, în urma cărora sunt eliminate... doar opt echipe. În același timp, mi se pare aberant punctul de vedere conform căruia sunt prea multe echipe (adică 24, în loc de 16, cum era până în urmă cu câteva ediții, că 8 chiar ar fi ridicol de puține în vremurile noastre), prea multe meciuri și din cauza asta formațiile mari, care sunt deja obosite după campionatele lor interne solicitante, au prestațiile jalnice pe care le-au avut. La urma urmelor, pentru ele este, în principiu, câte un singur meci în plus, în sensul că și cu doar 16 echipe la turneu, tot s-ar fi desfășurat câte trei meciuri în grupe (patru grupe în loc de șase, iar sistemul acesta, cu grupe de câte patru echipe, a existat, practic, dintotdeauna), doar că primele două din fiecare s-ar fi calificat direct în sferturi, sărind peste optimi. Chiar nu cred că asta ar rezolva „oboseala” și apatia unor echipe ca Anglia, Franța, Olanda, Italia, Spania, Germania... Iar în calitate de (tele)spectator, sigur nu ești obligat să te uiți la toate meciurile, ca să obosești sau să te plictisești, cum pretind criticii actualului format. A, poate să fie extenuant pentru ziariști, experți, specialiști etc. (că, de fapt, dinspre ei apar aceste văicăreli), care sunt obligați să „analizeze” toate partidele, dar atunci să pună mâna să facă o reconversie profesională și să se apuce de prelucrarea prin așchiere, minerit, măturat străzi..., activități mai comode și mai bănoase.