HAI (ÎN) ROMÂNIA!

Animat și de un impuls de sorginte, să zic, oarecum superstițioasă, tot ce speram de la partida României cu Ucraina, de la EURO 2024, era ca după ea să se vorbească pe toate canalele de sport ca despre cea mai urâtă de până acum și, mai ales, prima încheiată fără gol marcat, după ce în primele trei zile de competiție se înregistrase, am impresia, un record de goluri pe meci, iar celălalt pronostic optimist al meu, dar menținut în limite aproximativ plauzibile, ar fi fost un 1-1, așa că acest 3-0 mi-a depășit, ca oricui, cu mult așteptările și a fost obținut în urma unei evoluții a întregii echipe care chiar că mi-a amintit de vremurile cu adevărat aproape bune, ale Generației de Aur de la CM din 1994, de unde principalele mele amintiri sunt stările de panică pe care le aveam în efectiv fiecare minut al oricărei partide, când alde Columbia și, respectiv, Argentina (ca să mă refer doar la glorioasele meciuri câștigate, nu la rușinea cu Elveția sau eliminarea în fața Suediei) ne făceau apărarea harcea-parcea însă mai de fiecare dată scăpam miraculos cu fața curată și, din când în când, izbuteam și câte un contraatac nimicitor, imagine care mă face să mă întreb cam ce posesie s-o fi înregistrat (și) atunci, într-o vreme în care astfel de statistici nu erau încă la modă, așa că tot ce-mi doresc de-acum înainte (la fel cum, la drept vorbind, mi-am dorit și până acum, după cum am mai și scris de nenumărate ori) este ca, și dacă nu ne va ieși mereu la fel de bine cum ne-a ieșit ieri, iar după o asemenea desfășurare a unei partide, dar în care să avem mai puțin noroc, vom fi învinși, să nu-i aud iarăși pe toți experții și specialiștii și comentatorii și așa mai departe spunând că „ne-a lipsit determinarea” și că ar fi trebuit „să îndrăznim mai mult”, „să ținem de minge” în loc să ne apărăm „supraaglomerat”, fiindcă singura tactică pe care o poate aplica (și) azi cu deplin succes România este o apărare bine organizată, cu ieșiri pe contraatac, la fel cum se întâmpla și pe vremea când aveam jucători oricum cu mult mai valoroși și, ce-i drept, un astfel de aspect de cetate asediată, cu posesii de 70-30% în favoarea adversarilor, se vedea când întâlneam forțe ale fotbalului mondial, nu Ucraina, dar poate că actuala generație – care mie, unuia, spre deosebire de cea de acum câțiva ani, în frunte cu Săpunaru și condusă de bietul Daum (căruia personal i-am luat apărarea tocmai pentru că mi se părea că n-are cu cine) și Contra, îmi este chiar simpatică și o urmăresc cu emoție și speranță de când era, aproape in corpore, la categoria Sub 21, cu rezultatele spectaculoase din 2019 sub bagheta lui Mirel Rădoi, care măcar pentru asta ar mai trebui amintit din când în când, în euforia generală și chiar dacă mie îmi e mai degrabă dimpotrivă, antipatic – va reuși un rezultat bun și cu Belgia, apropo de a cărei înfrângere în fața Slovaciei chiar voiam să mărturisesc că, spre deosebire de comentatorii gogomani de la Pro Arena, fericiți pentru ea ca niște copii sărmani cu duhul, a reușit să-mi umbrească în mare măsură bucuria rezultatului nostru cu Ucraina, poate și unde sunt eu mai prăpăstios din fire și, după ce de-a lungul întregii partide cu vecinii din est parcă așteptam să se petreacă ceva care, în mod atât de tipic pentru poporul nostru parcă blestemat, să știrbească din frumusețea momentului, cum ar fi o întoarcere spectaculoasă de scor sau măcar un cartonaș roșu încasat de ai noștri ori vreo accidentare gravă a unuia din jucătorii de bază, plus cine știe ce sancțiuni ulterioare poate în urma unor excese de zel din partea spectatorilor, tocmai când credeam că nu se mai poate petrece nimic, a venit acest Belgia-Slovacia 0-1, în condițiile în care trăgeam nădejde ca slovacii să ajungă înaintea meciului nostru direct cu ei fără niciun punct, astfel încât, chiar și dacă am pierde cu Belgia, să ne fi ajuns și o înfrângere la limită ca să rămânem pe locul trei (fiindcă se pare că primează golaverajul, nu rezultatul direct), cu șanse de a merge mai departe, pe când acum există o (ne)șansă și mai mare ca, înaintea ultimei etape din grupă, să fim patru echipe cu câte trei puncte, iar noi, în eventualitatea unei nedorite înfrângeri, să rămânem cu ele (ceea ce în condiții ideale ar fi suficient pentru calificare), dar să terminăm doar pe locul patru și să fim astfel eliminați, asta ca să nu mai spun că, la fel tot ca în 1994, când ne bucuram că suntem surpriza turneului, revelația și așa mai departe, până a apărut parcă de nicăieri... Bulgaria, care a ajuns și mai departe decât noi, în semifinale, răsunătoarea noastră victorie de acum a trecut iarăși pe locul doi în fața celei a... Slovaciei, blestem, cum spuneam, chiar dacă, firește, pe de altă parte, efectele ei benefice se vor răsfrânge, cumva, asupra întregului fotbal românesc, de pildă în sensul că poate vor crește prețurile jucătorilor români la export și, mai cu seamă, interesul celor de-afară pentru ei, iar imaginile cu minunații spectatori care, pe lângă că au cântat superb (poate pentru prima oară) imnul la începutul meciului și l-au mai și reluat, din proprie inițiativă, pe parcursul lui, așa cum i-am mai auzit doar pe englezi, cu „God Save the King”, au înțesat stadionul și terasele din München vor face să nu ne mai temem că vom fi defavorizați de arbitraje doar ca să rămână în turneu echipe cu... potențial economic sporit, cum se cam petrecea pe vremea când România era încurajată doar de stafful nostru tehnic și vreo 10-20 de membri ai ambasadei, ceea ce, pe de altă parte, mai tristă, mă face să mă gândesc cu relativă stupoare și chiar ușoară revoltă cum sunt în general românii, care, după ce o șterg cu prima ocazie definitiv din țară (fiindcă sunt convins că erau acolo mai mulți stabiliți în Germania decât propriu-zis turiști), nu știu cum, de atâta dor și jale, să mai vină pe la toate meciurile naționalei de fotbal și ale sportivilor noștri din orice disciplină, ca de pildă Simona Halep, și să voteze cu... naționaliștii de la AUR!