PANDEMIE, RĂZBOI, COLDPLAY

Pentru că n-am mai văzut, pe de-o parte, atâta încrâncenare, iar pe de alta, atâta revărsare de inepții încă de la pandemia de coronavirus și, apoi, izbucnirea războiului din Ucraina, două evenimente globale de o anvergură incomparabil mai mare, dar cu coordonate, în fond și la urma urmelor, la fel de simple, aproape binare, ca foarte banalul fapt că o mulțime de oameni au fluierat la un concert de, să zicem, aproape rock atunci când li s-a (im)pus o manea, am să procedez ca și atunci, exprimându-mă pe cât de succint sunt eu în stare, adică spre absolut deloc, însă „pe puncte”, tocmai în încercarea de a fi:

1. Cum spuneam și cu alte ocazii similare, este absolut fascinant cum în România, atunci când apare cineva care nu e de acord cu faptul că 1+1=2 și o ține sus și tare că 1+1=3, răsar de prin toate cotloanele Facebook-ului cohorte de felurite specii de zombii care să-l contrazică, să-l blameze și mai-mai să-l linșeze în încercarea de a-l convinge prin orice mijloace, inclusiv coercitive dacă s-ar putea, ba că 1+1=5, ba că 1+1=7, 12, 853, -9833 și chiar că 1+1=toamnă, 1+1=tablă, 1+1=castravete, 1+1=Mihaela, 1+1=verde... În plus, la un moment dat sau altul, chiar și puținii aflați în tabăra celor care susțin că, totuși, măcar în anumite situații conjuncturale, precum cea în discuție, 1+1=2, ajung curând să-și dea arama pe față la nivelul superior al aritmeticii și să pretindă că, în schimb, 1+2=4 sau 12, sau 18, sau anemonă, cărbune, borcan, hohot...

2. În continuare aberația supremă legată de întâmplarea de la concertul Coldplay mi se pare acuzația de rasism adusă celor care au huiduit, pornită și ea de la o la o premisă la fel de, dacă nu și mai imbecilă, respectiv că, practic, nu are cum să existe vreun om pe planetă, și cu atât mai puțin român, căruia să nu-i placă manelele și că, de fapt, până și cei mai aparent înverșunați contestatari ai lor le ascultă, cu o infinită plăcere, la petreceri și (alte) nunți, dacă nu cumva și nonstop, „în buclă” (expresie pe care o folosesc invariabil cei care tocmai descoperă câte o melodie „trăsnet” de tot rahatul pe YouTube sau Spotify), acasă, dar pe ascuns, feriți de ochii și urechile semenilor, dintr-o nemărginită ipocrizie, pentru a poza în elitiști rafinați, animați, vezi Doamne, de gusturi și înclinații occidentaliste, nu de atavicele și irepresibilele apucături balcanico-arăbești și de mahala europeană, ca restul vulgului trăitor în mioriticul spațiu carpato-danubiano-pontic, iar culmea penibilului în a demonstra cu argumente chipurile științifice, dar și adânc „filosofice” această teză profundă a atins-o un, desigur, cu adevărat rafinat (nu ca antimaneliștii ăia prefăcuți!) intelectual unanim recunoscut, critic literar și așa mai departe, care a scris un ditamai cearșaful pe Facebook (de unde eu, unul, trăiam cu impresia că există o limită de caractere acolo), împănat cu termeni prețioși și sintagme pompoase, gen „anexare normativă”, „elite modernizatoare”, „lipsă funciară de pragmatism”, doar pentru a conchide, la fel ca și cei care s-au rezumat la două înjurături birjărești, că ăia care au fluierat și au huiduit erau niște nenorociți de rasiști ipocriți, ahtiați în adâncurile sufletelor după manele, exact așa cum cei mai mari homofobi sunt în realitate homosexuali disimulați.

Sincer, ca unul care m-am resemnat încă din fragedă adolescență că gusturile mele cam în toate privințele, de la cele artistice – muzicale, în primul rând, dar nu numai – până la, mai târziu, întreaga filosofie despre lume și viață, cu tot cu politică, sunt împărtășite de „jumătatea” infinit mai puțin numeroasă a omenirii, alcătuită uneori doar din mine, și am putut să-i înțeleg și să-i accept pe toți cei care, de pildă, nu suportă rockul, ba chiar le produce dureri de cap și alte stări fizice neplăcute fiindcă e „zgomotos”, nu știu de unde această încrâncenare a unei parcă tot mai largi pături a românilor care nu pot să conceapă că unii conaționali pur și simplu detestă manelele și, ca în cazul meu și, iată, al celor care se aleg cu dureri de cap dacă ascultă rock, li se face pur și simplu greață, la modul cel mai clinic cu putință, atunci când le aud, și îi acuză că sunt prefăcuți și că toate astea sunt doar manifestările vizibile, transpuse în simptome psihosomatice, ale rasismului sub- sau inconștient, „dovedit”, în ceea ce mă privește – cum mai spuneam eu doar în glumă încă de acum câțiva ani, dar între timp am căpătat o temere tot mai vie și reală că nu peste multă vreme voi ajunge să fiu, poate, chiar întemnițat sau, în orice caz, drastic amendat de aceste adevărate Inchiziții moderne care sunt instituțiile anti-discriminare – și de faptul că, dintre toate sporturile (de echipă), nu-mi place baschetul, unde în general excelează jucătorii de culoare, și, în schimb, ador hocheiul, înotul și Formula 1, acaparate aproape în totalitate de caucazieni, la fel cum și în muzică iubesc rockul și urăsc, pe lângă manele, rapul, care, nu-i așa?...

Bun, ca să fiu sincer până la capăt, nu-i mai puțin adevărat că părerea mea despre majoritatea aceea a celor care au altă „filosofie de viață” decât mine (sigur, nu mă refer la gusturile muzicale, ci la diverse alte aspecte punctuale) nu e deloc una bună și – chiar dacă-i înțeleg și îi accept la modul teoretic, rațional  – am în fond o mare aversiune față de ei, dar asta e altă chestiune.

3. Pe locul doi în topul imbecililor sunt cei care s-au exprimat în sensul de a-i blama pe cei care au huiduit și s-au arătat nemulțumiți de faptul că au primit, practic, altceva decât plătiseră să vadă (respectiv pe un manelist, în loc de Coldplay), când de fapt maneaua aia ordinară ar fi fost, chipurile, în viziunea imbecililor, un fel de bonus track, ceva în plus, extra, pentru care, eventual, poate că spectatorii ar fi trebuit să mai și plătească niște bani peste cele nu știu câte sute de lei pe care le-au dat pe un bilet, și în orice caz ar fi trebuit să spună bodaproste, iar cele mai stupide comparații făcute de imbecili au fost cu un restaurant (?!) în care, atunci când clientul comandă bucatele, ospătarul îi aduce „din partea casei” un aperitiv, iar clientul, în loc să fie recunoscător pentru toată viața de atunci înainte, îi dă în cap ospătarului cu el (deși, în paranteză fie spus, nimeni nu i-a dat „domnului Coldplay” – vorba cuiva – cu manelistul în cap, iar huiduielile sunt doar modul publicului de a spune artistului „ia aperitivul ăsta de-aici, că nu-mi place”), și s-au scandalizat când unii, preluând fix „parabola” lor, au spus că e de fapt ca și cum ai fi comandat icre negre, iar ospătarul ți-ar fi adus drept aperitiv o bucată de slănină cu muștar sau una de brânză cu ceapă.

Firește că și aici imbecilii au fost de mai multe... dimensiuni, cele mai mari fiind, pe de-o parte, una care, după ce i s-a dat contraexemplul cu „aperitivul” fără nicio legătură, în materie de efectiv gust sau gusturi, cu felul comandat, s-a arătat revoltată de comparația... inventată (sau măcar  plagiată) chiar de ea, spunând că e absurd să compari ARTA cu niște feluri de mâncare, iar exemplul unei comentatoare, care spunea că e ca și cum ai comanda pește și ți s-ar aduce ca „bonus” parizer, l-a catalogat drept „un binom ce reprezintă un clasism ieftin” (da, cei mai „elevați” autori de articole pe Facebook au fost cei mai imbecili, ceea ce chiar că nu e neobișnuit pentru România!), iar, pe de alta, una care după ce n-a scos-o la capăt cu cei care au luat-o peste picior, a scris și ea un cearșaf cu termeni pompoși, despre „viziunea artistului asupra lumii” și alte tâmpenii de-astea, ca să justifice de ce, vezi Doamne, atunci când cumperi un bilet la un concert trebuie să înghiți în tăcere și admirație tot ce-ți bagă „artistul” pe gât în numele acestei „viziuni”, fiindcă tu nu cumperi un serviciu, ci „viziunea”, „concepția”, după care extindea teoria și la alte domenii, blamându-i pe cei care merg la doctor și au senzația că își cumpără doar un serviciu, când de fapt medicul e și el nu știu ce entitate superioară și așa mai departe, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la un dentist care, după ce-ți plombează măseaua pentru care ai plătit, îți mai scoate și una bună, pe gratis, lucru pentru care ar trebui să-i fii recunoscător, așa cum ar trebui să-i fii și unui chirurg care-ți oferă drept bonus un bisturiu lăsat în tine după operație! Săru-mâna!

4. Fără să fi făcut chiar un studiu științific pe această temă, am constatat că marea majoritate a celor care au luat poziție împotriva „nesimțirii” celor care au huiduit, acuzându-i inclusiv de proastă creștere, lipsă de cultură și de civilizație etc., sunt fix dintre cei din generația de care vorbeam zilele trecute, a derutaților, și care nu s-au sfiit să huiduie din răsputeri politicienii (pesediști) care nu le erau pe plac și, mai ales, să elogieze inventivitatea, inteligența și bunul gust ale ăluia de-și pusese, în urmă cu ceva ani, pe plăcuța de înmatriculare a autoturismului rafinatul mesaj MUIEPSD.

5. Cam în aceeași ordine de idei și despre același tip de personaje, dar, de data asta, ca o dovadă de consecvență bovină în prostie din partea lor, cu numai vreo săptămână înaintea concertului Coldplay mulți dintre acești revoltați îl înfierau cu mânie literară pe un confrate de-al lor scriitor fiindcă publicase un soi de recenzie negativă la un roman și numai că nu propuneau excluderea lui pe viață din rândul intelectualilor frecventabili, a căror principală caracteristică nobilă este, din punctul lor de vedere, pupincurismul la adresa celor din propria branșă (chestiune pe care o voi aborda pe larg cu altă ocazie), fiindcă orice critică nu poate fi decât o dovadă de frustrare și lipsă de caracter din partea cui o lansează, iar o poetă cu veleități închipuite de fotomodel (alt subiect despre care voi scrie în curând), care postează pe Facebook poze îndrăznețe cu fizicul ei aschilambic și șui, după gustul meu, îi acuza pe cei care au fluierat la concert, ca și pe cititorii cărora nu le plac cărțile (ei), că ar impune un soi de dictatură, dorind să-i constrângă pe artiști să cânte sau să scrie într-un anumit fel, ceea ce, desigur, nu denota decât o mare confuzie în capul ei prea mare pentru așa conținut sărac, fiindcă una e ca, în calitate de „consumator” de artă, să nu-ți placă ceva și să te exprimi sincer în sensul ăsta, și alta să impui unui artist ce artă să creeze, așa cum, eventual, procedau comuniștii prin cenzură, pentru că acum artiștii au, la rândul lor, tot dreptul să ignore, pur și simplu, părerile diletanților și să cânte sau să scrie sau să picteze... doar cum vor ei (după care vor fi acuzați de „elitism” de către confrații lor și mai imbecili, fiindcă nu ascultă de gustul publicului!), însă, așa cum scriam și în precedentul text pe subiect, e clar că sechelele comunismului sunt mult mai adânci decât ar fi dispuși să recunoască cei afectați.

6. Evident că, în al cinșpelea ceas, au apărut și mincinoșii de serviciu, manipulatorii ordinari care, la fel ca în cazul „pixelului albastru” al lui Băsescu, de pildă, când se lansau tot felul de teorii ale conspirației fanteziste doar ca să fie salvat providențialul și să nu recunoască liicenii, cărtăreștii și ceilalți tăpălagi, pore și cartieni că-l cârpise, pur și simplu, pe un copil altminteri pesemne obraznic, care, vorba abjectului personaj principal, „o fi spus ceva”, au descoperit acum, deodată, că „se pare că din public s-a strigat «dă-te jos, țigane!»”, o expresie parcă plagiată după exemplul meu ipotetic de formulare care ar fi justificat, într-adevăr, acuzațiile de rasism, doar că nimeni n-a confirmat așa ceva ca pe-o realitate, ci doar în termenii amintiți, de „se pare” și „mi-a spus cineva că i-ar fi spus altcineva că un vecin de-al cumnatului său ar fi auzit de la o soră de-a vărului că”, la fel cum, pe de altă parte, antihuiduitorii și antifluierătorii nu s-au hotărât nici măcar în acest același ceas al cinșpelea dacă, atunci când l-au ales la întâmplare pe Babasha, cei de la Coldplay s-au orientat după un artist popular în rândul românilor, cu milioane de vizionări pe YouTube, ca să le facă celor din public o reală surpriză plăcută, sau, dimpotrivă, au adus unul dintre cei „ale căror glasuri nu sunt auzite”, din rândul minorităților oprimate, așa cum înțeleg că procedează în acest turneu, asta chiar și dincolo de legenda comercială cu „domnul Coldplay” care ar fi descoperit un artist remarcabil cântând la colț de stradă în Centrul Vechi și l-ar fi adus pe scenă.  (Cât despre faptul că, la noi, ca o caracteristică specifică despre care cei de la Coldplay m-aș mira să fi aflat, minoritatea asta oprimată mai are, pe alocuri, și proastele obiceiuri de a marginaliza și maltrata femeile și de a-și mărita copilele la 12 ani ce să mai zic și eu, că au zis destul alții, cu riscul de a fi acuzați și mai abitir de rasism.) (nu cred că va urma)