DUPĂ ELIMINARE

1. Spre deosebire de meciurile cu Ucraina și Slovacia, înaintea și, mai ales, în timpul cărora am stat cu sufletul la gură, cu speranța că, în ciuda sorților oricum nefavorabile dată fiind (non)valoarea echipei noastre, se vor termina cu bine, iar la cel dintâi, conform unui obicei-fetiș al meu, cauzat tocmai de faptul că nu suport tensiunea, în special când lucrurile par să meargă în direcția dorită, îmi propusesem, chiar și la 3-0, să închid televizorul până la fluierul final în caz că primim un gol, la cele cu Belgia – mai cu seamă când am realizat că un rezultat favorabil pentru noi ar fi însemnat, implicit, ca belgienii să aibă cel mult un punct după două etape, ceea ce mi-a provocat un hohot de râs nervos, fiindcă suna caraghios de implauzibil – și cu Olanda, pe care chiar nu mi-o imaginam eliminată (de România), am fost surprinzător (și nu prea) de liniștit, împăcat cu gândul unor rezultate negative scontate, fără ca asta să însemne că în final nu m-au întristat teribil.

2. Presupun că la meciul din optimi, împotriva Olandei, cel puțin de la un moment dat, n-ar mai fi avut cine știe ce importanță nici dacă am fi jucat cu Niță pe post de vârf împins sau „nouă fals” și cu Răzvan Marin în poartă, însă după ce am putut să înțeleg alegerea lui Edi Iordănescu de a-l înlocui, în banda stângă, pe suspendatul Bancu cu Mogoș (despre care, ca să fiu cinstit, nici n-aveam idee cine e și că se află în lot, așa că sigur știa mai bine antrenorul ce face) și nu cu Sorescu, pe care, de bine, de rău, spre deosebire de primul, îl mai aruncase, măcar câteva minute, în „focul luptei” la acest turneu, chiar mi s-a părut din cale-afară de bizar că, atunci când Mogoș s-a accidentat și a trebuit să fie înlocuit, a fost introdus pe teren un alt debutant la EURO, Racovițan, și nici măcar ca fundaș stânga, ci procedând Edi și la o (altă) improvizație, astfel încât acolo a fost mutat Burcă, cel care, cum-necum, fusese unul din stâlpii centrali ai apărării, și în condițiile în care, dacă tot era să facă o astfel de permutare, mai logic parcă ar fi fost ca în centru să intre Adrian Rus, jucător care de asemenea mai luase pulsul turneului.

3. Apropo de schimbări, lucrul care m-a iritat și m-a contrariat cel mai mult în timpul și după partida cu Olanda, depășind chiar și amărăciunea eliminării, au fost comentariile tendențios-inepte de pe Facebook la adresa lui Ianis Hagi, care, poate și cu doza de subiectivism despre care am mai amintit, mie mi s-a părut unul dintre cei mai buni jucători ai noștri din meci, chiar și dacă n-o fi fost decât o simplă coincidență faptul că, după mult dorita de către comunitatea FB înlocuire a lui, România a jucat încă și mai rău și a încasat două goluri stupide.

În aceeași ordine de idei, schimbarea care mi s-ar fi părut logică la un moment dat ar fi fost cea a lui Dennis Man, cu introducerea lui Mihăilă pe stânga și trecerea lui Ianis pe dreapta, unde evoluează de obicei, deși, cum spuneam, parcă mi-ar fi părut rău să fie luat de pe stânga, unde făcuse, în opinia mea, un meci bun. Până la urmă, a fost, iată, scos de tot și fără niciun folos în afară de satisfacția haterilor lui.

4. Cât privește evoluția lui Man (care de asemenea îmi este un jucător extrem de simpatic), din păcate, în special în acest meci, a arătat că nu e în stare să paseze corect, abuzând de un fel de a lăsa mingea să se scurgă către coechipier din inerție (de obicei după ce face un dribling), în loc s-o lovească/împingă el cum trebuie, „procedeu” care poate îi ieșea în curtea școlii, pe la noi, dar nu cu adversari de calibru, care interceptează imediat, așa încât nu ne putem baza pe el decât să facă un dribling sau două și să tragă la poartă, însă și așa e suficient să (re)vezi, ca mine, într-un rezumat al partidei, de data asta una după alta, pe de-o parte execuția lui la „marea noastră ocazie” din debutul partidei și, pe de alta, cea a lui Gakpo la primul lor gol, marcat practic în urma unei faze aproape identice, ca să înțelegi de ce unul e unul și celălalt e... la Liverpool.

5. Cumva, la meciul cu Olanda, România și-a cam dat arama pe față, întorcându-se la statutul ei din foarte multe alte meciuri în care evoluează minunat câte zece-cincisprezece minute, fie la început, fie la sfârșit, fie undeva pe la mijloc, iar în rest ai senzația că joacă o echipă de liceu din clasa a noua cu una dintr-a douăsprezecea.

6. Fără să fiu/fi fost un fan al lui Edi Iordănescu, numirea lui la națională mi s-a părut un lucru bun, iar păstrarea sa după campania rea din Liga Națiunilor, unul înțelept, fiindcă, spre deosebire de Contra și, mai ales, Rădoi, e/ra... un antrenor, adică nu unul doar (de) viitor, iar în condițiile în care Hagi și Dan Petrescu nu puteau/voiau să vină, altul mai bun nici nu prea exista.

Acum, dat fiind că e un tip măcar inteligent (care, în paranteză fie spus, se exprimă, inclusiv în scris, mai bine decât mulți intelectuali cu pretenții de la noi, printre care și scriitori „de marcă”), sunt sigur că știe și el prea bine cu ce generație mai mult de suflet decât de fotbaliști are de-a face la națională și că balonul de săpun în care se află/ne aflăm nu poate să mai țină mult, existând riscul ca încă de prin preliminariile CM să dăm în grupă de vreo, să zicem, Finlandă sau  Norvegie, ori chiar Bosnie (deci nu vorbesc de „balaurii mari” sau măcar mijlocii) care să ne administreze un 0-1 „cu ghinion” la București și un 2-0 sau 2-1 „nemeritat” în deplasare, astfel încât tot capitalul de imagine și cota de piață pe care le-a dobândit să se ducă pe apa sâmbetei și, în loc de milioanele de dolari de prin țările arabe, să nu mai aibă decât ofertele pe bani de semințe de la Craiova, Galați, Buzău...

Chiar și așa, însă, mi s-ar părea o nesimțire fără de margini din partea lui să lase baltă selecționata cu pretexte rizibile de genul „familia are nevoie de mine”, ca și cum s-ar fi întors acum din a patra misiune pe câmpul de luptă din Ucraina, nu de la un turneu de nici două săptămâni de Campionat European, chestie care printre multe altele mă face să mă întreb cum ar fi să auzim discursul ăsta și de la jucătorii naționalei, că și unii dintre ei au familii, ba chiar cu copii mici!

După ce ne aolim de ani de zile că la noi, spre deosebire de campionatele mari (și chiar mai mici) din Europa, nu există „continuitate”, „stabilitate”, din cauza unor ticăloși de patroni de echipe de club care dau afară antrenorii după două-trei rezultate rele în loc să le „ofere șanse”, iar la națională Burleanu a schimbat și el deja nu știu câți selecționeri, vedem acum (ba ne mai și amintim, de pildă cazul lui Pițurcă din ultimul mandat sau al lui Rădoi, cu ifosele sale) că nici antrenorii înșiși nu sunt mai breji, astfel încât, de îndată ce au ajuns la genunchiul broaștei ca „valoare” și notorietate, visează la cai verzi pe pereți, contracte bănoase la mari echipe de nicăieri și așa mai departe. Păi atunci le doresc să aibă parte și de aici înainte de același tratament de sclavi din partea „stăpânilor” ca Becali, Mititelu, Rotaru, poate Burleanu...

7. Dacă, însă, o fi totuși să fie, preferatul meu ca viitor selecționer este – pe lângă indiferent ce (alt) străin, mai ales că e o rețetă de succes la alte naționale de talia noastră, gen Ungaria, Georgia, Slovacia, sau favoriții mei dintotdeauna, Hagi și Dan Petrescu – italianul Bergodi, care e și străin, și, totuși, aproape român, și deja foarte cunoscut pe plan internațional.