DESPRE CENZURI

    (Ne)demni urmași ai – din punctul meu de vedere – celui mai sinistru președinte al Consiliului Național al Audiovizualului, răposatul Ralu Filip, cel care, de-o indelebil de stupidă pildă, justifica decizia CNA de a obliga televiziunile să difuzeze o biată piesă muzicală exclusiv după orele 22.00 prin faptul că „nerușinatele” versuri „Mă mănâncă, mă mănâncă, mă mănâncă... ce?.../ Mă mănâncă pielea...” ar ascunde un mesaj obscen, argumentând, într-o confruntare televizată cu compozitorul sau interpretul: „Știm noi ce voiați să spuneți de fapt...”, componenții de-acum ai instituției, în frunte sau la coadă cu alt fost președinte al ei de tristă amintire, actual doar ceva membru de rând, scriitorul (?!) Răsvan Popescu, au decis să – deocamdată doar – „recomande” televiziunilor ca, atunci când difuzează filme românești realizate înainte de decembrie 1989, fie să le însoțească, înainte sau după, de o (amplă) dezbatere despre „contextul istoric și cultural” în care au fost făcute, fie să afișeze în mod „static și lizibil” una dintre mențiunile: „film realizat în perioada comunistă, în care difuzarea era condiționată de o viză a cenzurii” sau „film realizat în perioada comunistă, în care funcționau cenzura și propaganda de stat”, asta deoarece, vezi Doamne, tinerii cretini (în opinia domnului Popescu) din ziua de azi „nu știu – nu au de unde – cum e să trăiești într-o țară fără libertate de exprimare, în care cenzura și propaganda falsificau realitatea, astfel încât deposedarea ţăranilor de pământ, de exemplu, prin colectivizare era un fapt pozitiv; la fel, naţionalizarea fabricilor, iar rezistenţa din munţi era privită ca un act de trădare naţională. Au fost doar câteva exemple care se regăsesc în cinematografia epocii”. 

    Acum, ca unul care n-am (încă) o vârstă într-atât de matusalemică încât să mă pot lăuda că am trăit pe viu epoca naționalizării fabricilor, sau cea a colectivizării, ori a rezistenței „legionare” din munți, pot depune mărturie că am aflat despre toate acestea, chiar și pe vremea comunismului, și cu atât mai mult în zilele noastre, adânc postrevoluționare, pline de (prea multe) libertăți, inclusiv de informare, dintr-o materie care se numește „Istorie” și care ne învață și multe alte lucruri de mare folos atunci când urmărești câte un film artistic, ca, de pildă, că nu e cazul să ieși pe stradă și să biciuiești sau să spânzuri de copaci oameni de culoare după ce tocmai ai văzut o peliculă despre sclavagism sau despre America sudistă... chiar din vremurile mai moderne ori să prigonești evrei după unul despre Germania nazistă, și – cel puțin până în viitorul apropiat în care lumea va înnebuni de tot – nici măcar nu e nevoie ca la finalul lor, când se derulează „creditele”, să figureze o mențiune similară celor de acum, când suntem liniștiți de către realizatori că „niciun animal nu a fost rănit pe durata filmărilor”, gen „nicio persoană de culoare nu a fost cu adevărat maltratată”.

    În plus, (tot) ca unul care, pe de altă parte, chiar aveam o vârstă suficient de coaptă cât să urmăresc filme și pe vremea comunismului, inclusiv sau mai ales pe cele americane, atâtea câte se difuzau, mai numeroase decât s-ar crede azi, inclusiv la TVR până la un moment dat, pot spune cu tărie că, spre deosebire de cenzura de-acum, cea comunistă nu a îndrăznit sau n-a avut indivizi atât de inventivi ca domnul Popescu (Răsvan) să decidă ca pe (micul sau marele) ecran să defileze vreo inscripție gen: „film realizat în odioasa orânduire capitalistă și imperialistă americană, în care lucrurile sunt prezentate deformat...”.