ACELAŞI FILM (VECHI)

După ce că şi aşa eram într-atât de furios din cauza modului  (halucinant) în care se desfăşurase partida precedentă, dintre incredibil de antipatica (şi franţuzoaică, pe deasupra!) Caroline Garcia şi Caroline Wozniacki, încheiat în cele din urmă cu insuportabila victorie a primeia, încât nu avusesem putere să-i urmăresc finalul dramatic, privându-mă astfel pentru câteva minute de încântătoarea privelişte a superbei daneze, ceea ce mi se întâmplă rarisim, a fost suficient să văd expresia de pe chipul Simonei Halep la intrarea pe teren – una catalogată de comentator drept “hotărâtă” şi “concentrată”, dar care mie mi s-a părut mai degrabă “speriată”, dacă nu de-a dreptul “disperată” – ca să înţeleg că nu va fi deloc o zi bună pentru tenisul românesc, aflat deja în mare suferinţă şi la masculin, unde Israelul ne bătea măr în Cupa Davis, iar în timpul chiar celui de-al doilea ghem, când, pe serviciul ei, la o minge uşoară, venită perfect, în rachetă, de la Svitolina, jucătoarea noastră, cu un calm desăvârşit, dintr-o poziţie comodă, “aşezată”, de pe fundul terenului, a returnat nici măcar în banda sau măcar “burta” fileului, ci mai aproape de baza lui, am înţeles că nu face decât să continue jenanta evoluţie din urmă cu două zile, cu jocul ei de numărul 1… peste o sută, astfel încât am schimbat definitiv canalul, preferând să revăd un film vechi, dar cel puţin el bun.

Din păcate, dincolo de strania coincidenţă (?!) că la turneul precedent, de la Beijing, unde l-a avut alături (doar) pe Andrei Pavel, Simona a jucat incomparabil mai bine decât acum, când a revenit lângă ea Darren Cahill, cele petrecute zilele acestea m-au cam convins că nu prea sunt şanse s-o vedem vreodată triumfând într-un turneu de Mare Şlem, inclusiv Turneul Campioanelor. Se prea poate să rămână chiar şi acum (dacă nu câştigă Pliskova) pe primul loc în lume (lucru extraordinar şi – după cum am tot scris – mai preţios din punctul meu de vedere) sau să-l piardă şi să revină mai devreme sau mai târziu, păstrându-l fie şi pentru o bucată bună de vreme, însă în competiţiile cu adevărat majore se va îneca de fiecare dată mai departe sau mai aproape de malul cu trofeul, ceea ce, într-un fel, mi-o face şi mai dragă, fiindcă demonstrează fără putinţă de tăgadă, că e “de-a noastră”: pe cât de talentată, pe atât de incapabilă să-şi atingă potenţialul maxim.

DIN NOU DESPRE LIMITE

Oricât de mult m-am bucurat pentru depăşirea efectuată de Max Verstappen asupra lui Kimi Raikkonen în ultimul tur al Marelui Premiu al SUA, desfăşurat duminică pe minunatul circuit din Austin, nu atât dintr-o simpatie deosebită pentru olandez sau, dimpotrivă, antipatie faţă de adversarul său – ferrarist, e drept, şi cam perimat, dar altminteri un tip relativ OK –, cât de dragul spectacolului şi pentru că s-ar fi făcut un pic de dreptate divină după ce finlandezul se dăduse ridicol de fulgerător din calea lui Vettel (manevră de înţeles în cadrul unei echipe, mai cu seamă când există o miză importantă în joc, gen titlul mondial, dar cu care în continuare nu prea pot să mă împac), trebuie să admit că încă de la momentul respectiv, când imaginea transmisă în direct la TV era luată de la bordul monopostului Red Bull, mi s-a părut că a fost efectuată cam necorespunzător, cu încăl(e)carea limitelor pistei, astfel încât, dincolo de situaţia nemeritat de jenantă în care a fost pus bietul Max, aproape dat jos de pe podium, am considerat ca întemeiată decizia comisarilor de traseu de a-l penaliza, iar imaginile mai cuprinzătoare difuzate ulterior o justifică pe deplin.

De altfel, chestiunea (depăşirii) “limitelor pistei” este una dintre cele mai discutate şi, nu prea înţeleg de ce, discutabile din Formula 1, părerea mea (exprimată mai pe larg aici) fiind, în rezumat, cât se poate de răspicată: liniile de demarcaţie trasate (cu vopsea) pe asfalt, ca să nu mai vorbesc de cunoscutele “vibratoare”, ar trebui să fie la fel de sfinte, ferme şi… solide ca glisierele care delimitează anumite circuite (stradale) precum cele din Monte Carlo, Canada, Singapore sau Baku, unde orice abatere de la trasa corectă e penalizată nu de către subiectivii comisari de traseu, cu nu se ştie niciodată precis câte secunde întârziere, ci de… forţa împrejurărilor, în general cu o avarie serioasă şi un implacabil abandon.

La fel cum în schiul alpin mi se par penibile lamentările unora dintre sportivi pe tema pârtiilor periculoase, ori a traseelor (de slalom) marcate mai alambicat, când nu-i împiedică nimeni să le parcurgă oricât de încetişor îşi doresc ei pentru a se simţi în deplină siguranţă, inclusiv în “plug” sau pe fund, şi în Formula 1 monoposturile sunt înzestrate cu toate facilităţile necesare, gen frână şi volan, iar piloţii, în principiu, cu creiere şi instinct de conservare, astfel încât să nu se mai vaite, de pildă, că unele vibratoare sunt prea înalte sau prea dure şi deteriorează podeaua atunci când, desigur, sunt încălecate, iar limitările să fie necesar a se impune prin prevederi regulamentare care, de fapt, să diminueze performanţele tehnice ale maşinilor pentru ca nu cumva mai mult sau mai puţin frumoşii nebuni să profite de toţi caii putere, milimetrii în plus de ampatament şi aderenţa sporită a pneurilor ca să-şi ia zborul… până în vreun până la urmă inevitabil zid sau gard de protecţie (a spectatorilor). Că de-aia le zice piste, fiindcă au limite şi nu poţi să ajungi nestingherit cu bolidul de Formula 1 prin oraş sau prin lanurile de porumb înconjurătoare. Ce tot încerc să spun e că pista e atâta câtă e, nu cu doi sau cinci sau douăzeci de centimetri de iarbă sau pământ sau mai ştiu eu ce mai lată, în funcţie de cum socoate fiecare pilot că-i vine lui mai bine.

Tot duminică, un alt episod elocvent (şi) din acest punct de vedere a fost acela în care Valtteri Bottas a fost depăşit (mult prea uşor!) de Sebastian Vettel nu atât sau – în fine, admit – doar printr-o manevră îndrăzneaţă a germanului, cât sau ci (şi) cu ajutorul nemijlocit al lui Stoffel Vandoorne, de la McLaren, care, prins cu un tur din urmă, nu s-a mulţumit numai să asigure condiţiile normale pentru a fi surpasat de cei doi aflaţi în luptă aprigă, ci a ieşit pur şi simplu în afara pistei (fără a fi, desigur, penalizat, deoarece, vezi Doamne, nu “şi-a creat un avantaj”), şi l-a derutat pe finlandezul de la Mercedes, care îşi calculase paşii astfel încât el însuşi să ocupe trasa interioară a virajului, mizând pe faptul că aceea exterioară e blocată de belgian, iar băbăciunea ferraristă nu are loc să treacă. Ei bine, a avut, graţie faptului că Vandoorne aproape a tras efectiv pe dreapta, în condiţiile în care nici măcar în traficul de zi cu zi nu eşti obligat, la intrarea în depăşire a celui din spate, să opreşti în prima parcare, ci doar să nu accelerezi şi să nu schimbi direcţia de deplasare. [În paranteză fie spus, mintea finlandezului cea de pe realmente urmă l-a făcut ulterior să se bată – cu desăvârşire zadarnic – ca un leu şi zece bani cu Verstappen, deşi pentru binele echipei ar fi trebuit să-l lase să treacă, fiindcă olandezul încă avea şanse bune să-i prindă pe ambii rivali (în special ai Mercedes) de la Ferrari. Dar asta e altă poveste, şi anume a limitelor… lui Bottas.]

Fireşte că, după descalificarea lui Verstappen, multă lume s-a declarat dezamăgită, considerând că o asemenea decizie e de natură să descurajeze depăşirile şi, implicit, spectacolul în Formula 1. Ei bine, spectacol îmi doresc şi eu, din toată inima, doar că… PE pistă, nu în afara ei, chiar dacă nu neg că un monopost de F1 care să o ia nu doar pe arătura din imediata apropiere a benzii asfaltice, ci, de ce nu?, tocmai pe străzile unei localităţi învecinate ar arăta superb.

1

Cam tipic românească această înecare la mal a Simonei Halep, care, după ce şi-a luat, la Beijing, aproape toate revanşele de pe răboj, bătându-le de le-au mers fulgii pe Sharapova, Kasatkina şi Ostapenko (a scăpat deocamdată doar Svitolina, bătută pentru ea de alta) şi şi-a văzut sacii în căruţă, devenind, în sfârşit, lidera clasamentului WTA, a clacat în chiar finala turneului, învinsă de o te miri care Garcia, aflată, ce-i drept, într-o suspect de mare formă de moment trecătoare. Explicaţia e simplă: dacă până atunci a jucat ca un adevărat (viitor) număr 1 mondial, ieri a evoluat ca un (fost) (etern) număr 2, ceea ce, la drept vorbind, nici nu e atât de rău, având în vedere că uneori pare un număr 100(0). Păcat însă, fiindcă alte vreo 350 de puncte la teşcherea pe lângă cele doar 40 în plus faţă de Muguruza n-ar fi stricat deloc în tentativa de a nu intra în istorie (şi) ca jucătoarea cu cea mai scurtă prezenţă în vârful ierarhiei.

De altfel, dincolo de lacrimile mele de bucurie, cu atât mai abundente cu cât, poate pentru prima oară în viaţă, mi s-a împlinit, pe lângă visul de-a o vedea pe Simona în top, şi un soi de premoniţie preponderent pozitivă (în sensul că, pe lângă toate cele bune, cam presimţisem şi înfrângerea din finală), mărturisesc că, oarecum spre propria mea surprindere şi aparent contrar celor scrise cândva, dar, pe de altă parte, în deplin acord cu aberaţiile unora dintre nenumăraţii comentatori ai evenimentului istoric de sâmbătă, care-şi arătau convingerea că vor apărea cât de curând “cârcotaşii” (cum ar veni, ca mine) nemulţumiţi, vezi Doamne, cu… destul, chiar îmi doresc acum să o văd câştigând şi un turneu de Mare Şlem, nu (doar) de alta, dar ca să nu-i tot aud numele pus pe lista uşor infamă şi destul de scurtă a fostelor lidere mondiale care nu au în palmares măcar unul. Sunt sigur că şi ea însăşi, ca o adevărată campioană ce este, şi-a fixat asta drept următor obiectiv.

În încheiere, pentru a nu risca să mă dezic de criticismul meu obişnuit, vreau să-mi exprim, pe de-o parte, neţărmurita uimire, şi, pe de alta, de-a dreptul revolta că Simonei i-a trebuit, după propriile declaraţii, o experienţă foarte recentă, precum înfrângerea de la US Open în faţa Mariei Sharapova (şi, poate, un nou antrenor, în persoana simpaticului Andrei Pavel) ca să realizeze că punctul ei (cel mai) slab este serviciul, astfel încât, abia (de) acum (înainte?) să-l exerseze câte o oră întreagă pe zi la antrenamente, când până şi eu însumi, un simplu (tele)spectator şi blogger (aflat, aşadar, pe treapta cea mai de jos a iubitorilor de tenis în viziunea experţilor”), am remarcat şi scris asta încă din urmă cu aproape fix trei ani, când, mai întâi, o – vorba vine – sfătuiam să dedice câte o jumătate din timpul petrecut la antrenament “scurtelor”, iar cealaltă serviciului, după care am recunoscut că m-am sucit şi – dat fiind că oricum “scurta” e străină mai tuturor fetelor din circuit cu excepţia Radwanskăi şi, poate, Sevastovei – să-l aloce în exclusivitate serviciului, ceea ce părea că s-a şi întâmplat, judecând după evoluţia de la “Turneul Campioanelor” din 2014. Doar că atunci n-a ţinut-o prea mult.

Fără să împărtăşesc în mod necondiţionat optimismul desăvârşit al unora în privinţa viitorului permanent ascendent şi tot mai strălucitor al Simonei, nutresc, totuşi, aproape convingerea sau măcar speranţa că ar putea să-şi păstreze poziţia de lider mondial o bună bucată de timp, cu condiţia ca, măcar de data asta, să nu-şi mai închipuie că, odată atins, un anumit nivel (tot la serviciu mă refer) se păstrează de la sine. E ca digitaţia pianiştilor sau a violoniştilor: se duce pe apa sâmbetei de îndată ce nu mai este exersată.

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2017

ÎN SFÂRȘIT!

Pentru că, spre deosebire de alţiiii…, nu am ocazia să apar la orice oră vreau eu pe vreun canal naţional de ştiri sau sport să împărtăşesc în timp real cu masele largi populare tot ce tocmai îmi trece prin cap, nu pot demonstra decât nevesti-mii, în faţa căreia şi declarasem, că, în pofida realismului meu pesimist dintotdeauna, (pre)simţeam că a venit în sfârşit vremea ca Simona Halep să o bată (rău) pe Maria Sharapova, aproape convingere preponderent lăuntrică întărită şi de faptul că, fiind un fan înrăit al rusoaicei (atâta vreme cât n-o întâlneşte pe fata noastră), nu ratez (mai) niciun meci de-al ei şi am văzut-o cum se chinuie cu Sevastova, Makarova şi în general cam cu oricine în ultimul timp, astfel încât mă şi gândeam, cu amărăciune, că de la revenirea după suspendare pare să se îndrepte cu paşi mai siguri spre o retragere în plină fostă glorie decât înapoi spre vârful ierarhiei mondiale.

Cum, în schimb, urmăresc seară de seară nu canalul respectiv de ştiri, ci pe cele înrudite de sport, n-am avut cum să nu aud sfaturile (in)competente oferite Simonei de către cel mai priceput la tenis analist politic al ţării, care o îndemna să fie agresivă, să n-o lase pe adversară să-şi facă jocul obişnuit, bazat pe ofensivă permanentă şi lovituri decisive, ceea ce e fix ca şi cum le-ai cere fotbaliştilor Concordiei Chiajna să nu le ofere posesia celor ai Barcelonei sau lui Chiricheş să-l deposedeze degrabă pe Messi când argentinianul e cu mingea la picior; uşor doar de zis! Iar pentru că Simona nu s-a conformat, dar – ce să vezi? – a câştigat, după meci antrenorul cu gura a concluzionat sentenţios: Sharapova a prins o zi slabă!

Sigur, de-a lungul timpului, aşa cum Simona a pierdut multe confruntări pe care nu le-au câştigat, de fapt, adversarele, a şi câştigat destule mai degrabă pierdute de ele, însă acum chiar n-a fost cazul, iar cine susţine contrariul n-a înţeles nimic din meci. Să spui ceva de genul “Mariei nu i-au mai intrat ca altă dată loviturile decisive” înseamnă că n-ai fost în stare să distingi modul diferit (nu doar faţă de alte întâlniri directe, ci şi de alte adverare ale rusoaicei) în care i-a trimis mingile jucătoarea noastră.

Dacă ar fi să nominalizez un (singur) element-cheie al victoriei de astăzi, acesta este, fără îndoială, serviciul, aflat cam la acelaşi nivel (şi executat în aceeaşi manieră) ca la “Turneul Campioanelor” din 2014 (inclusiv la celebrul meci câştigat în faţa Serenei Williams), când aproape i-am dedicat un articol întreg, şi mult peste ce am văzut în ultimii, iată, deja trei ani. (“Periodicitate” cam dezolantă, pe care, în paranteză fie spus, nu reuşesc să mi-o explic!). Cu un serviciu doar pe jumătate (cuantificabil în cunoscutele “procentaje”!) la fel de bun, ar fi câştigat cu siguranţă şi partida cu aceeaşi Sharapova din urmă cu doar câteva săptămâni, din primul tur de la US Open.

În acelaşi timp, lungimea loviturilor Simonei a fost, spre deosebire de multe alte ocazii, una bună, mingile aterizând relativ aproape de linia de fund (adică la jumătate de metru, nicidecum “la limită”, ceea ce ar fi denotat mai degrabă baftă), astfel încât adesea rusoaica s-a văzut nevoită să lovească “înghesuit”, de la o distanţă mult mai mare faţă de terenul advers decât cea pe care şi-o dorea şi de la care ar fi fost letală. În plus, chiar şi genul acela de mingi ale Simonei care pe mine mă scot din pepeni, parcă aruncate cu plasa de prins fluturi, “moarte”, nu lovite cinstit, scurt şi tare, s-au dovedit eficiente împotriva unei jucătoare care nu operează cu nuanţe, ci se repede orbeşte la orice minge pentru a o izbi cu toată forţa, profitând, de fapt, de viteza cu care-i vine din partea cealaltă a fileului.

În fine, singurul “risc” pe care şi l-a asumat Simona a fost acela de a schimba ea prima direcţia de atac în raliurile mai lungi, în loc să se mulţumească doar să trimită înapoi, aproape la punct fix, pe centru, ca un perete sau un tun de mingi blocat, aşa cum i se cam întâmplă în ultimul timp, (lipsă de) “tactică” păguboasă, care, mai cu seamă în faţa Sharapovei, nu poate fi decât perdantă, pentru că le oferă adversarelor posibilitatea de a-şi calibra perfect loviturile până la cea decisivă.

Şi pentru că am început vorbind despre aptitudinile mele de Mama Omida, trebuie să mai spun, în încheiere, că în presimţirile sau visele mele cu ochii deschişi de ieri se făcea că Simona o va întâlni în turul următor pe Kasatkina, pentru a o bate (şi pe ea) măr şi a demonstra că înfrângerea de săptămâna trecută a fost doar un accident, după care va face cumva şi va ajunge în finală, lucru care, conform informaţiilor avute la dispoziţie (tot de pe canalele noastre de sport) la ora respectivă, i-ar fi fost necesar, dar şi suficient, pentru a deveni numărul 1 mondial (cu condiţia să n-o bată acolo fix Svitolina), numai că astăzi am constatat că vajnicii noştri jurnalişti au dat-o la-ntors, şi cică ar fi musai de-a dreptul să câştige turneul, chestie care, iată, deocamdată excede aria de acoperire a premoniţiilor mele.


ACTUALIZARE 2 (sâmbătă, 7 octombrie 2017): Încă o dată şi cu adevărat “ÎN SFÂRŞIT!”: Simona Halep e NUMĂRUL 1 mondial!

ACTUALIZARE (vineri, 6 octombrie 2017): În grafic: Halep-Kasatkina 6-2, 6-1!

DE BINE, DESPRE RĂU

Eu ca eu, dar fostul meu cititor fidel, care se cam familiarizase cu preferinţele mele în materie de Formula 1, sigur nu s-ar fi aşteptat să vină şi ziua în care să vorbesc aproape de bine despre Vettel!

Dacă nu mi-ar fi fost pur şi simplu lene, aş fi făcut-o încă după etapa din Singapore, când mai toată lumea l-a socotit responsabil pentru accidentul de la start, soldat cu abandonul său, al lui Verstappen şi al lui Raikkonen, deşi, în opinia mea, ceilalţi doi au fost cam la fel de (ne)vinovaţi, primul pentru că a schimbat direcţia (brusc) spre finlandez încă înainte ca nemţul să înceapă să-i închidă, cum se spune, uşa (manevră clasică în debutul curselor şi relativ legală), în timp ce Kimi – care, ce-i drept, aparent şi-a văzut doar de trasa proprie, rectilinie, după un demaraj excelent – ar fi trebuit, poate, să nu fie chiar atât de optimist, ci mai prudent, măcar pentru a-şi proteja coechipierul, al cărui “locotenent” desemnat este. Una peste alta, verdictul dat de către FIA, “incident de cursă”, mi se pare cel mai potrivit, lui Vettel neputându-i-se reproşa mai mult decât o eroare tactică, fiindcă, la fel ca (de fapt mai mult decât) Raikkonen, ar fi trebuit să se gândească la lupta pentru titlu, nu doar la cea pentru o primă poziţie într-o cursă lungă şi desfăşurată în condiţii atmosferice schimbătoare.

Pentru a încheia însă cu elogierea unui pilot care continuă să-mi fie profund antipatic, fie şi din simplul motiv că are o educaţie mult mai precar-ciobănească decât a favoritului meu, Hamilton, despre care nici măcar vreunul din nenumăraţii săi detractori lipsiţi de orice urmă de bun-simţ şi obiectivitate nu poate spune că l-a auzit vreodată înjurând într-o comunicare radio (chiar şi atunci când mai bate câmpii, cum a fost cazul parcă tot la Singapore, unde s-a arătat nedumerit şi revoltat de pătrunderea maşinii de siguranţă, deşi abia trecuse pe lângă un monopost care se răsucise şi aproape că obturase complet pista), în timp ce mai toate ale nemţului abundă în bipuri, trebuie să recunosc că duminică, la Sepang, a făcut o cursă (de recuperare) impresionantă, demonstrând, printre altele, în sfârşit, că e în stare să şi depăşească (mai cu seamă monoposturile net inferioare!), şi, după ce a plecat ultimul din grilă, ar fi meritat şansa de a se lupta în final chiar pentru un loc pe podium cu Ricciardo, de care, dacă n-ar fi avut, se pare, mici probleme cu maşina, fiind îndemnat de cei de la boxe să o lase mai moale, probabil că ar fi şi trecut, în ciuda faptului că, la un moment dat, a fost şicanat destul de mârlăneşte de către Alonso, prins de ambii cu un tur din urmă, şi care, în paranteză fie spus, de rănit în orgoliu ce se tot dă el şi mare gură ce face din pricina jalnicului (ce-i drept) motor Honda, care îl împiedică, vezi Doamne, să rupă norii şi gura târgului cu McLaren, tocmai a fost întrecut în clasamentul general de mult mai tânărul, tăcutul şi modestul său coechipier Vandorne. Cam penibil pentru fostul dublu campion mondial şi aproape câştigător al Indy 500 de anul acesta! În schimb, revenind la Vettel, nu sunt foarte convins că în bizarul incident cu Lance Stroll de DUPĂ cursă, în urma căruia se prea poate (şi mărturisesc că, în mod cam nesportiv, îmi doresc!) să se aleagă cu o retrogradare pe grilă pentru schimbarea cutiei de viteze afectată de puternicul impact, vina îi aparţine exclusiv (prea) tânărului canadian; reluările nu au fost concludente.

Apropo de Honda şi McLaren: cu toate că şi eu – ca unul care, spre deosebire de mulţi “specialişti”, m-am arătat de la bun început sceptic în privinţa acestei colaborări dintre echipa mea favorită şi un motorist care nu mi-a spus niciodată mare lucru în afara competiţiilor pe DOUĂ roţi – mă bucur că McLaren trece în oricare altă tabără, fie şi Renault, nu pot fi la fel de optimist pentru sezoanele viitoare precum cei care dau drept exemplu rezultatele bune al francezilor cu Red Bull (sau invers). Acolo, din punctul meu de vedere, lucrează un geniu al proiectării, Adrian Newey, astfel încât n-am nicio îndoială că monoposturile austrice s-ar descurca binişor şi cu un motor de Tico, Trabant sau motocoasă Stihl, în timp ce, din păcate, încă dinainte de Honda, McLaren n-a prea (mai) făcut, cel puţin de la o vreme (mai ales după plecarea lui Hamilton) cine ştie ce brânză nici cu propulsoare Mercedes (oricum cotate drept cele mai bune, în timp ce Renault ar fi cam pe locul trei din vreo patru!), aşa cum nu face acum, de-o altă pildă, nici Williams, la care, în altă paranteză fie spus, mi-ar fi plăcut să-l văd eşuat, aşa cum au existat zvonuri, pe Alonso, ca să se bată/să fie bătut (şi) cu/de micul Stroll. Asta ca să nu mai spun că deja parcă îmi sună aievea în urechi comentarii de genul “răzbunarea Honda”, când McLaren-urile-Renault o să fie învinse de Toro Rosso-urile unde vor ajunge la anul japonezii, care şi aşa, parcă de-ai dracului, tocmai au început să livreze nişte echipamente măcar mai fiabile, capabile să ajungă la linia de sosire a unei curse (din cinci-şase)! Sper să NU am gura aurită, dar om trăi şi om vedea!

Şi pentru că dau dintr-una într-alta, odată ajuns la capitolul “fiabilitate”, simt nevoia să-mi exprim şi eu profunda nemulţumire în legătură cu stupidele prevederi de regulament care penalizează cu retrogradarea pe grilă depăşirea unui anumit număr de motoare utilizate într-un sezon sau schimbrea cutiei de viteze. Nu doar că scopul lor declarat, acela de “a limita costurile”, nu e nici pe departe atins, câtă vreme echipele oricum aduc componentele respective, cheltuind sumele aferente, dar cei penalizaţi cu adevărat sunt de fapt piloţii, care nu au nicio vină şi ale căror rezultate ajung în acest fel să depindă încă şi mai mult decât deja o fac (şi decât ar fi cazul) de “materialul de concurs”. Cu alte cuvinte, şi fu…raţi şi cu banii luaţi, o dublă pedeapsă care, fireşte, afectează mai tare tot echipele mici, lovite nu doar în buget, ci şi în clasament, unde sunt private de nişte puncte (virtuale) din cele şi-aşa (prea) puţine agonisite de-a lungul sezonului.

În privinţa favoritului meu, Hamilton, la care nu aveam cum să n-ajung, trebuie să spun că am început deja să-i contabilizez punctele irosite în lupta pentru titlul mondial cu Vettel: pe lângă cele trei cedate “cavalereşte” coechipierului Bottas, deşi – după cum scriam la vremea respectivă – poate n-ar fi fost cazul, pentru că şi în cadrul echipelor mai mici, care se chinuie pentru câte un punctişor în plus, nu pentru ditamai trofeul suprem, atunci când, într-o cursă, unul dintre piloţi este în mod vădit mai rapid decât celălalt, având şansa de a depăşi nişte (adevăraţi) adversari, intervin “ordinele”, mai sunt şi cele şapte pentru care NU s-a bătut cu Verstappen în Malaezia, mulţumindu-se cu poziţia secundă. Singura lui aproape scuză ar fi că nici Bottas nu s-a bătut pentru locul… patru (ce o fi cu el, că de la o vreme termină cu poziţii bune în urma lui Hamilton, atât în calificări cât şi în curse?), în condiţiile în care, spre deosebire de britanic, chiar nu avea nimic de pierdut, ceea ce poate fi, totuşi, un semn că ambele monoposturi Mercedes au avut oarece dificultăţi. Lucru îngrijorător în perspectiva finalului de sezon.

URZEALA LUI DONOVAN

Era doar o chestiune de timp până să aud pe undeva (despre) teoria sau cronica sau părerea mai mult sau mai puţin avizată a cuiva sau altcuiva că ultimul (în sensul de cel mai recent) sezon (al şaptelea) din “Urzeala tronurilor” este şi cel mai slab dintre ele, asta pentru că mie, dimpotrivă, mi se pare de foarte departe nu doar cel mai reuşit, ci şi singurul aproximativ pe de-a-ntregul suportabil, spre deosebire – de-un exemplu strict personal şi poate cam hodoronc-tronc pentru alţii – de cel de-a cincilea din “Ray Donovan”, altminteri unul dintre serialele mele favorite, dar care acum parcă s-a inspirat din primele şase ale celuilalt, astfel încât, ajuns (eu) deja pe la jumătatea lui, mi se pare că nu s-a întâmplat încă nimic, acţiunea desfăşurându-se cu încetinitorul, servită cu linguriţa, iar mai toată aşa-zisa intrigă constituindu-se într-un (spoiler alert!) elogiu postum adus personajului dispărut, soţia eroului, care, de bine ce mă bucuram că am scăpat de ea, fiindcă-mi era profund antipatică (nu atât ca rol sau actriţă, cât ca pur şi simplu femeie), apare acum mai des decât în vremurile când mai “trăia”.

Revenind la “Urzeală”, ceea ce mi s-a părut absolut remarcabil este că fiecare dintre episoade a spus (câte) ceva, la obiect şi esenţial pentru întreg, iar sezonul în ansamblu, coerent şi concentrat, aproape că poate fi urmărit ca un lungmetraj de sine stătător, cel puţin ca unul dintr-o “franciză” hollywoodiană, cu nişte de mult uitate părţi întâi, a doua… a şasea şi o inevitabilă “continuare”, gen “Spider-Man”, “Transformers” sau “X-Men”. De pildă, spre deosebire de ceea ce remarcam că (NU) se întâmpla până acum, personajele pot ajunge dintr-un capăt în altul al lumii lor imaginare, din sud până hăt, dincolo de zidul din nordul extrem, printr-o singură tăietură de montaj (uneori uşor derutantă, fiindcă, pe vechiul tipic, m-aş fi aşteptat, totuşi, să nu sosească mai devreme de episodul următor!) şi nu călătorind sezoane de-a rândul!

În plus, pe lângă faptul că n-am resimţit deloc lipsa unor personaje (efemere) apărute şi ucise (cu sălbăticie) în sezoanele precedente, chiar şi atunci când habar nu mai am (că stau rău cu memoria) ce au făcut cele care (în mod miraculos) au supravieţuit (fie şi schilodite groaznic) şi deţin poziţii importante, nu e nicio pagubă, pentru că din două-trei fraze iscusite ale câte unui interlocutor se acoperă exhaustiv tot ceea ce fusese redat de-a lungul a nenumărate episoade plicticoase din sezonul, să zicem, trei. Iar dragonii s-au făcut, în sfârşit, mari!