LA STRÂMTOARE

Ce-i drept, singura care poate depune mărturie că lucrurile stau exact așa, mai ales în condițiile în care, de multe ori, nu am nici măcar dovada vădită a unui text elaborat și publicat în timp, cum ar veni, util, chiar și dacă necitit de nimeni (dat fiind că mai fac și eu alte treburi, de vreme ce NU așa îmi câștig existența, cum și-o câștigă cei care bat câmpii zilnic la televizor), este soția mea, însă (mi) se întâmplă practic zilnic să mă uit la televizor și să nu găsesc, printre zecile de realizatori și de invitați, cu tot cu „experți” de talie mondială pe subiectele respective, „analiști reputați” și ziariști... ziariști, ai tuturor posturilor de știri, baremi unul singur, de prăsilă, care să ridice câte o problemă care mie mi se pare nu doar de mare interes, măcar din punct de vedere al curiozității telespectatorului obișnuit, ca mine, pe lângă cel care ar fi trebuit să fie al jurnaliștilor participanți la dezbateri, ci și, uneori, aptă să rezolve un aspect sau altul al câte unei chestiuni importante, ceea ce, firește, poate să fie și numai în capul meu de, eventual, megaloman sau ceva, dar tocmai de aceea aș vrea să o văd pusă în discuție, adică și pentru a fi, de ce nu?, desființată cu niște argumente pertinente și zdrobitoare la care eu nu m-am gândit, că altfel n-aș mai fi avut convingerea aceea subiectivă și efectiv necontrazisă de nimeni și nimic că sunt genial.

Cel mai recent exemplu elocvent este faptul că, încă din poate a doua sau a treia zi a conflictului dintre SUA+Israel și Iran, și cu siguranță de când a început să crească accelerat prețul la benzină, dacă tot nu m-am încumetat să-mi iau mașină hibridă, deși am ezitat o vreme (de o electrică decentă chiar n-aveam bani, așa că nici n-am mai aprofundat alte dezavantaje), m-am tot întrebat, pe de-o parte, cum naiba o fi arătând în zilele acestea (recte încă de când erau acelea) Golful Persic, doldora de petroliere ancorate, practic, unul lângă altul, și de ce n-avem și noi măcar niște imagini din vreo dronă, dacă nu și de pe telefoanele mobile ale diverșilor marinari (sigur, parcă între timp au mai apărut niște cadre generice, dar nu știu niciodată dacă sunt de-acolo și de-acum), iar, pe de alta, de ce Dumnezeu nu se mobilizează comunitatea internațională, în frunte cu ONU – care, în ciuda aparențelor, sunt sigur că încă există și probabil că secretarul lui general, oricare o mai fi el (că am pierdut șirul de pe la Kofi Annan), postează câte ceva, pe undeva, dar nu e nimeni interesat, că nu are „follower”-ii pe care îi are Donald Trump, gata să ne spună instant ce a mai guițat acesta din urmă pe „Truth Social” sau „X” –, astfel încât să atragă atenția Iranului că, indiferent de situația în care se află și de faptul că – e perfect adevărat – a fost atacat, la rândul lui, ca și Ucraina de către Rusia, fără respectarea niciuneia din normele de drept internațional [ce vremuri, când americanii „cereau voie” prin Consiliul de Securitate sau alte organisme de-astea desuete să-l atace pe Saddam Hussein, suspectat (până la urmă pe nedrept, după cum s-a dovedit) că face arme chimice sau mai știu eu ce!] și are, poate, chiar dreptul să bombardeze bazele militare americane de pe teritoriul oricărei țări, vecine (cu Iranul) sau nu, categoric NU are, în schimb, niciun drept să țină ostatică o planetă întreagă, cu sute de țări absolut nevinovate pentru acest conflict (desigur, din această perspectivă, situația europenilor din NATO, inclusiv a României, e ușor ambiguă), blocând, minând, atacând sau făcând indiferent ce or face ei în strâmtoarea Ormuz (că nici asta nu e foarte clar, și abia ieri a apărut o știre că mai cer și „taxă de protecție” pentru trecerea vaselor), ceea ce, în termeni de drept internațional, ziceam eu că s-ar cam încadra la piraterie (iar ieri, în sfârșit, am văzut și primele luări de poziție publice în fix acești termeni), astfel încât, indiferent, cum spuneam, de ce are Iranul de împărțit cu SUA și Israel (sau ele cu el), comunitatea internațională este perfect îndreptățită să ia toate măsurile necesare pentru a se relua traficul normal prin respectiva strâmtoare, la o adică, ziceam tot eu (iar acum pare că zic și alții), utilizând inclusiv mijloace coercitive, mergând până la intervenția militară, una care, practic, n-are nicio legătură cu cea a SUA+Israel.

Iar ca să fiu și mai explicit, comparația mea ipotetică (procedeu la care, cum mai spuneam cândva, apelez des, poate – ce-i drept, recunosc – și ca urmare a faptului că nu prea am încredere în capacitatea de înțelegere a semenilor, dar, uneori, nici în a mea de a fi suficient de limpede fără el) ar fi o paralelă cu războiul dintre Rusia și Ucraina, dacă, în mod absurd (dar similar cu Iranul), aceasta din urmă, în loc să se apere, cu oricât stoicism și oricâtă înverșunare, de atacul mișelesc, pe lângă că ilegal și neprovocat, luptând cu invadatorul, poate și atacându-l pe propriul teren (respectiv bombardând obiective de pe teritoriul rusesc), s-ar apuca să blocheze Dunărea sau să ia cu asalt orice vas trece pe Marea Neagră (sigur, un exemplu absolut teoretic, dar mai similar cu ce avem în Iran, ar fi dacă Ucraina ar bloca, într-un fel sau altul, Bosforul), în speranța absurdă că astfel ar atrage (de partea ei?!) și alte țări în conflict, doar că, de fapt, toate statele prejudiciate (în frunte cu România, într-un astfel de scenariu, cu Dunărea blocată) ar avea tot dreptul să socotească Ucraina un inamic și să-l trateze ca atare, adică inclusiv declarându-i război.

Iată, așadar, că, la vreo zece zile de când răgușeam eu prin casă expunând pereților și, mai rar, soției un asemenea punct de vedere (mă refer acum la cel cu Iranul, dar tot atunci îmi venea și exemplul teoretic cu Ucraina), sperând, zadarnic, să-l mai aud adus în dezbatere de experții ăia care tot repetau platitudini prin zeci de emisiuni, de pe șapte-opt posturi diferite, unde erau plimbați ca urșii între bâlciurile de provincie, fie și pentru a fi catalogat de alții drept o gogomănie, s-a ajuns, practic, la transpunerea lui în fapt, exact dreptul internațional și regimul (liber al) obiectivelor de genul strâmtorii Ormuz fiind invocate de inițiatorii acestui proiect de... eliberare a ei, țări absolut respectabile, în frunte cu Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Japonia...

Sigur, momentan, până la explicații mai ample în legătură cu felul concret în care se va materializa această inițiativă, rămâne loc de alte baliverne propagate de tot felul de experți, vorbindu-se inclusiv de angrenarea noastră (in)directă într-o acțiune de tip militar, în care vom trimite cine știe ce bărcuță cu pânze sau vâsle, așa cum trimiteam prin Irak și Afganistan echipe de decontaminare chimică sau ceva, doar că, din punctul meu de vedere, pe care iarăși nu l-am auzit expus și, eventual, contrazis, deocamdată e vorba mai degrabă de niște demersuri diplomatice, măcar de fațadă, gen negocieri cu Iranul (astfel încât, tot din punctul meu de vedere, acțiunea e, mai degrabă, una... împotriva lui Trump, nicidecum făcută pentru el și de gura lui, după ce i-a afurisit pe europeni, japonezi etc. că nu i se alătură, dar despre asta poate cu altă ocazie mai pe larg), implicarea ONU și altor organisme legale etc., și doar în caz că nu se ajunge la niciun acord... pașnic, se va apela la forță, doar că, în acest caz, cred că și în România decizia trebuie trecută prin CSAT și Parlament, nefiind nici pe departe suficientă o postare a lui Nicușor Dan pe Facebook care să anunțe/decidă asta.

PREMIILE OSCAR 2026

(Doar) pentru a păstra tradiția și pentru că, după ceva ani, am izbutit să văd absolut toate filmele nominalizate, cu excepția celor pe care mi-a fost imposibil și am refuzat să le urmăresc (până la capăt), chiar dacă am avut ocazia, gen „The Secret Agent” sau „Sirat”, postez și de data asta, cu câteva ceasuri înaintea galei, preferințele mele pentru premiile Oscar:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Ethan Hawke – „Blue Moon”

Cel mai bun actor în rol secundar: Sean Penn – „One Battle after Another”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Rose Byrne – „If I Had Legs I'd Kick You” 

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Elle Fanning – „Sentimental Value”

Cel mai bun regizor: Paul Thomas Anderson – „One Battle after Another”

Cel mai bun film: „F1” (Foarte subiectiv, fiindcă sunt fan. Altfel, ar fi, din cam jalnica ofertă, „One Battle after Another” sau „Frankenstein”, deoarece, de pildă, „Blue Moon” nu e nominalizat.)

Cele mai bune efecte speciale: „The Lost Bus”

Cel mai bun scenariu adaptat: „Frankenstein” – Guillermo del Toro

Cel mai bun scenariu original: „Blue Moon” – Robert Kaplow

SANREMO ȘI EUROVISION ROMÂNIA

Nu mai puțin de zece piese (dintre cele douăsprezece) ajunse în finala Selecției Naționale Eurovision – fie și cu încălcarea celor mai elementare norme de bun-simț și corectitudine de către organizatori, care au tras cu ghearele și cu dinții să figureze printre ele și cea a lui WRS, astfel încât au tot suplimentat numărul lor inițial – sunt (cu mult) mai bune decât nu mai puțin de 29 dintre cele 30 prezentate pe scena festivalului Sanremo 2026, încheiat, totuși, printr-o ciudată întâmplare fericită, cu victoria celei mai, și singurei cu adevărat aproape bune, respectiv a favoritului meu, Sal Da Vinci (de care, la fel ca și de ceilalți, nu auzisem până în prima seară a competiției, fiindcă, la drept vorbind, nu sunt tocmai un fan al muzicii ușoare italiene).

În aceste condiții, dacă nu se întâmplă nenorocirea de care mă tem cel mai mult, și anume ca Iuliana Marciuc, Liana Stanciu & Comp. să meargă până la capăt cu ticăloșia, astfel încât să-l scoată de-a dreptul victorios pe catastrofalul, din punctul meu de vedere, WRS, absolut afon și antitalent, inclusiv printr-o nouă schimbare de ultim moment a regulilor în timpul jocului, eventual prin introducerea votului public, sau dacă nu s-au dilit cu totul membrii juriului, încât să trimită la Viena maneaua fetei aceleia altminteri frumușică, dar încă și mai afonă decât WRS, Nuștiucum X Nuștiucine X Costi (Ioniță?!), practic indiferent cine va câștiga, avem șanse să nu ne facem de râs la fel de tare ca la ultimele noastre participări și măcar să trecem de semifinala internațională.

Pe de altă parte, firește că am și eu favoriții mei, respectiv, în ordine:

1. HVNDS – „Dor” (Inclusiv pentru faptul că are și... măcar un sfert de refren în limba română, plus niște „hop și-așa!”-uri.)

2. Monica Odagiu – „Fereastră pentru un orb” {Nu doar, însă ȘI pentru că este chiar singura piesă cântată integral în limba română, ceea ce sper să nu se schimbe la finală, cum s-a mai întâmplat. Luând în calcul și elementul „comercial” [nu în sensul (cel mai) rău al cuvântului, când vine vorba de artă], probabil ar fi cea mai judicioasă alegere pentru Viena.}

3. Alexandra Căpitănescu – „Choke Me” [Care, după cum tocmai am constatat, are (deja) și un videoclip profesionist, celălalt element la care personal țin mult, în afară de folosirea limbii române.]

4. Vanu – „Therapy Enemy” (Ca să fie patru.)

5. Emy Alupei – „Tili Bom” (Ca să fie... jumătate dintre cele OK.)