ZIUA CEA MICĂ ȘI NEAGRĂ: TRUMP SE ÎNTOARCE

În vremurile deja imemoriale din urmă cu vreo, cel mult, patru-cinci luni, când alte griji (politice) n-aveam decât să ne uităm cu un dispreț superior la imbecilii din SUA care tocmai se pregăteau să voteze masiv, la alegerile (lor) prezidențiale, cu o caricatură de măscărici sinistru absolut penal și dus departe rău cu pluta, mi-am exprimat, totuși, la un moment dat, profunda nedumerire în legătură cu o serie de pretinși analiști de pe la noi, printre care (dacă nu chiar în frunte cu) unul provenit dintr-un fel de pamfletar de ore mici, de adâncimi abisale (spre deosebire de cele de vârf), ale unei televiziuni altminteri importante de știri, care vorbeau, la rândul lor, cu un fel de ironie încă și mai arogantă despre „stabilitatea”, chipurile perpetuă și inalienabilă, din România, unde, printre altele, coaliția de guvernământ obținuse relativ de curând, într-o alianță electorală, aproape 50% la alegerile europarlamentare (în timp ce prin Europa veneau în forță toate formațiunile extremiste de scelerați) și, separat, nu știu câte (dar cam toate) mii de primării din întreaga țară la cele locale, fără ca, măcar, peste alte doar foarte puține luni, să pot să am satisfacția cinică și amară de a-i vedea turnându-și cenușă în cap când s-a ales praful de ea (la „stabilitate” mă refer), cu tot felul de georgești și alte dihănii dezgustătoare târându-se de pe sub bolovanii unde au zăcut încă de pe la dispariția lui Vadim Tudor, până în vârful ierarhiilor la alegerile (noastre) prezidențiale (ulterior anulate) și parlamentare (ulterior validate).

Ei bine, nu mult după toate astea, liderul de opinii absurde al grupării de analiști amintite, fostul pamfletar... și așa mai departe, printre altele un declarat (fost?) susținător al lui Trump, chipurile dezamăgit de prestația acestuia din primul mandat, când nu s-a arătat atât de dement pe cât se anunțase și, deduc, sperase (ex?)pamfletarul nostru să fie, a început să, cumva, ne amenințe că, începând cu ziua istorică de, iată, azi, 20 ianuarie 2025, când Trump va (re)intra efectiv în funcție și acțiune la Casa Albă, „multe se vor schimba”, „lumea nu va mai fi la fel” etc., vorbe rostite, de fiecare dată, de către (ex?)pamfletar, cu aceleași inflexiuni misterioase pentru mine cu care rostea cuvântul „stabilitate”, încât, așa cum nici atunci nu înțelegeam dacă e de bine sau de rău, acum nu înțeleg dacă este vorba de vreo presimțire (pe bază de „analiză”, firește) a individului că revenirea lui Trump va fi un fel de catastrofă (ne)naturală pentru omenire (așa cum, de pildă, mă tem cu adevărat eu!), sau, dimpotrivă, o binecuvântare pe măsura unui asemenea personaj providențial (la Trump mă refer, în viziunea susținătorilor), deruta mea totală având la bază faptul că, pe de altă parte, chiar și dincolo de mărturisirea expresă că, măcar, „a fost” trumpist, (ex?)pamfletarul îmi pare și acum ușor sedus de diliu, mai ales că, așa cum spuneam și chiar am scris cu altă ocazie, al nostru părea dezamăgit tocmai de faptul că americanul nu fusese destul de tranșant în a pune în practică, în timpul primului mandat prezidențial, toate imbecilitățile și nenorocirile promise, pe când acum pare mai hotărât ca oricând să nu repete această „greșeală”, recte să LE pună, astfel încât (ex?)pamfletarul s-ar putea declara, în sfârșit, fie și cu o întârziere de un mandat al lui Biden, satisfăcut în vechile lui așteptări.

Cu alte cuvinte, mi-e foarte neclar de ce, dacă e aproape convins că Trump se va ține de promisiuni (cele mai noi sau mai vechi, că sunt cam aceleași), (ex?)pamfletarul pare mai degrabă ușor îngrijorat, în loc să țopăie de fericire că idolul său (fie și de odinioară) se va pune gospodărește pe treabă să schimbe nu doar fața Americii, ci și, iată, a întregii lumi, că prea s-au săturat oamenii de pretutindeni de bine, pace (până la demența altui suveranist scelerat, Putin), unitate și prosperitate, și simt nevoia să vină în fruntea lor niște personaje hotărâte, autoritare, cu aspirații suveraniste, care vor să redea țărilor lor strălucirile de odinioară, demnitatea națională, respectul cuvenit din partea vecinilor și așa mai departe, asemenea unor Hitler, Stalin, Mao, Ceaușescu...

Ca să nu fiu nedrept, trebuie să spun că, la mult timp după ce eu însumi am început să mă întreb, retoric, dar cu speranța-n suflet, ascultându-l, cum ar fi ca, totuși, să nu se întâmple, până la urmă, nimic deosebit după (re)venirea lui Trump, așa cum, grosso modo, nu s-a întâmplat nici în primul său mandat, când temerile (mele) erau cam la fel de mari, (ex?)pamfletarul nostru a început s-o facă și el, adoptând o tactică pe care a mai folosit-o și în timpul campaniei electorale de la noi, când spunea că „nu exclude AAABSOLUT nimic”, respectiv „se poate întâmpla AAABSOLUT orice”, astfel încât, „la finalul zilei” (cum zic americanii, iar la noi s-a preluat, ca multe alte expresii, într-o traducere mot a mot și înlocuind unele neaoșe mult mai inspirate și potrivite, gen „în cele din urmă”, „într-un final/târziu” etc.), indiferent ce se petrece într-o privință sau alta – ca, de pildă, Trump să facă prăpăd în America și lume sau, dimpotrivă, să doarmă-n ghete tot mandatul ca Iohannis; ori, la noi, să câștige Georgescu din primul tur sau să fie eliminat de CCR și să câștige... un (alt) cimpanzeu detașat de la grădina zoologică –, (ex?)pamfletarul să poată spune, cum deja o face privitor la tot și la orice: „Vedeți că am avut dreptate?”. 

(UN FEL DE) BILANȚ (POLITIC) 2024

1. Ca mai niciodată, „criza” politică actuală s-a rezolvat, cel puțin pe moment, într-un mod... favorabil, din punctul meu de vedere, în sensul că, așa cum speram, Ciolacu a rămas, totuși, premier, ceea ce, dincolo de părerea mea deloc grozavă despre el, înseamnă un oarecare semn de stabilitate în raport cu partenerii noștri externi, după situația complicată prin care am trecut și încă mai trecem, în condițiile în care, de pildă, abia ce s-a văzut cu alde Viktor Orban și cetățenii aceia care ne-am primit, într-un târziu, în Schengen și era destul de aiurea să apărem cu o figură (bizară) nouă [adică e mai bine cu aceeași figură (bizară) veche], iar, pe de altă parte, în privința candidatului comun pentru alegerile prezidențiale al coaliției PSD-PNL-UDMR (una cu care eu m-am familiarizat încă de prin 2005-2006, când se luptau, împreună, împotriva lui Băsescu, deci sunt împăcat), așteptările mele, cumva, au fost chiar depășite, dat fiind că domnul Crin Antonescu este ultimul candidat la președinție cu care am votat, respectiv în 2009, în primul tur (că-n al doilea n-a mai ajuns, iar lui Geoană i-am zis, totuși, pas, chiar cu riscul, materializat până la urmă, de a câștiga din nou Băsescu), așa încât, dacă n-o să calce cu îndârjire în străchini până la alegeri, sunt toate șansele să o fac și de data asta, îngroșând, în acest fel, rândurile votanților... PSD „compatibili” cu domnia sa (ori, în fine, invers, în sensul că domnia sa e „compatibil” cu electoratul PSD), dat fiind că din 1990 până în 2012, la ultimul exercițiu electoral la care am participat activ până anul ăsta, am fost un votant asiduu al PNL, după care, în urma fuziunii prin absorbție cu PD(L), care l-a și înghițit și i-a uzurpat titulatura, mi s-a luat. Pe de altă parte, e adevărat că înaintea alegerilor de anul acesta mă gândisem serios să votez cu Mircea Geoană, dar mi-a trecut pe parcurs, din diferite motive, de la scăderile lui în sondaje, la lipsa mea de entuziasm tot mai accentuată în privința ieșirii la vot, așa că, după cum spuneam, rămâne de văzut ce se va mai întâmpla și cu Crin Antonescu, care, pe de altă parte, mi-a recâștigat sau, mai degrabă, consolidat, momentan, încrederea, când, revenind în atenția televiziunilor după zece ani, a avut o poziționare față de actualul PNL (respectiv cel dinaintea alegerilor, cu Ciucă președinte și Rareș Bogdan primvicepreședinte, de pildă) care m-a uns pe suflet, coincizând, practic, perfect cu a mea, ceea ce, recunosc, a reprezentat o mare ușurare pentru mine, dat fiind că am avut mari emoții când l-am ascultat prima oară după atâta amar de vreme și mă temeam să nu se fi pedelizat și el. În privința șanselor sale de a câștiga, însă, rămân mai mult decât rezervat, dat fiind că are prea multe calități intelectuale și politice ca să fie pe placul unei mase suficient de consistente de alegători (cu atât mai mult cu cât nici în plină glorie n-a strâns mai mult de 20%!), iar cohortele de pupincuriști băsiști au și început să se târască afară de pe sub bolovanii unde se ascunseseră de ceva timp și îl atacă din nou... ca pe vremuri.

2. Încă n-am mai văzut pe nimeni care să fi remarcat asta, dar mie mi se pare că PNL a reușit, cumva, să păcălească noua guvernare (așa cum păcălesc unii fotbalul, mimându-l, asta vreau să spun), având în vedere că, pe de-o parte, spre deosebire de vremurile când coalițiile serioase și puternice se marcau prin faptul că președinții tuturor partidelor care le alcătuiau erau și vicepremieri, măcar fără portofolii, Ilie Bolojan (ca și Kelemen Hunor, de altfel) s-a fofilat, preferând locul călduț și sigur din fruntea Senatului, iar, pe de alta, în afara miniștrilor păstrați, gen Predoiu și Burduja, au avut grijă să trimită la două ministere (din șase cu totul!) oameni cam din afara partidului, respectiv Emil Hurezeanu și Daniel David, rectorul UBB, și să-l mute de colo-colo pe antipaticul Marcel Boloș, deja suficient de compromis în ochii multora cât să fi devenit la fel de ușor dispensabil, la o adică, precum cei de strânsură. În același timp, faptul că două dintre ministerele cele mai „grele” au revenit UDMR, care n-are probleme cu „erodarea la guvernare”, mă face să am senzația că numai PSD-ul a pus mare preț pe actualul executiv și trăiește cu iluzia că e unul... pe patru ani.

3. Oarecum în altă ordine de idei, vreau să spun că m-am săturat de ideea asta stupidă cu „(nu) au înțeles mesajul dat de electorat”, folosită, cu referire la clasa politică, atât de politicienii înșiși, cât și, mai ales, de jurnaliști, și mă refer aici la cei „proeuropeni”, că de la reprezentanții planetei maimuțelor georgiste n-am nicio pretenție. Așa, de pildă, faptul că la guvernare au rămas PSD și PNL, plus UDMR (despre care unii mai proști informați au impresia că a fost și în ultimii trei ani), și în general cam cu aceleași figuri (că altele, și cu atât mai puțin mai bune, n-au), e considerat, desigur, o dovadă că n-ar fi înțeles „mesajul...”, pierzându-se din vedere un fapt cât se poate de elementar, și anume că democrația e pe bază de majorități, respectiv de „jumătate plus unu” (sintagmă de care n-am mai auzit de ceva vreme, deși era foarte la modă prin anii 90, așa că mi-ar fi rămas întipărită în minte chiar și dacă n-aș fi știut, din propria cultură generală, cum stă treaba cu ea). Cu alte cuvinte, nu știu ce „mesaj” au unii impresia că ar fi dat electoratul, dar PSD+PNL+UDMR, deci chiar și fără USR (despre care eu oricum cred că le stă mai natural în partea cealaltă a baricadei și spectrului politic, alături de AUR, ȘOȘ și POT), alcătuiesc majoritatea în parlament, așa încât abia dacă ar face guvernul AUR+POT+ȘOȘ și, eventual, cu USR ar fi o chestie NEdemocratică, pentru că ar conduce... 49% (recte, grosso modo, jumătate... MINUS unu). În plus, țin să le reamintesc jurnaliștilor cu memoria scurtă că scorul obținut de Georgescu este – conform... fix acelorași jurnaliști, pe lângă instituțiile statului – distorsionat, artificial, umflat de ruși în urma războiului hibrid, așa că nici aici nu există vreun „mesaj”. Cu alte cuvinte, ori scorul lui Georgescu a fost „pe bune”, iar atunci ar fi, într-adevăr, un „mesaj”, ori e rezultatul războiului hibrid purtat de Putin, iar atunci NU e relevant și nu reprezintă niciun „mesaj” pentru „vechea clasă politică”. Hotărâți-vă, tovarăși jurnaliști destoinici, apărători ai democrației și parcursului nostru euroatlantic (în special de la Digi24)!

4. Și pentru că tot a venit vorba de jurnaliști, pe de-o parte, și, pe de alta (sau, mai degrabă, aceeași!), vinovății și vinovați pentru situația în care ne aflăm, cred că presa e cel puțin la fel de responsabilă ca și politicienii, având în vedere că nu doar i-a asmuțit, dintotdeauna, pe cei din urmă unii asupra altora câtă vreme disputele fac rating, dar are și înclinația morbidă, tot pe bază de rating, de a scoate în evidență, adesea exagerând și denaturând realitatea în mod grotesc de negativ, numai lucrurile rele. Ca un mic exemplul, am convingerea că, la cât s-a vorbit în ultima vreme despre mărirea TVA-ului, există cetățeni care au senzația că a crescut deja de vreo zece ori. Iar faptul că „analiștii economici” care de 35 de ani anunță întruna catastrofe iminente începând cu „anul viitor” vorbesc, de pildă, despre „cele mai mari împrumuturi din istoria țării” fără să pomenească și faptul că avem, totodată, și, de departe, cel mai mare PIB din istorie, în condițiile în care mult mai relevant decât faptul că o țară se împrumută e la ce dobânzi o face, care e procentul din PIB și, în cele din urmă, în ce bagă banii ăia – elemente despre care marii „analiști” nu suflă o vorbă, așa că de ce ar face-o politicienii „suveraniști”, care au tot interesul să zugrăvească lucrurile cât mai căcăniu – mi se pare nu doar dăunător în sine, ci și descalificant pentru toți ăia care se pretind experți, dar își bazează „analizele” tot pe ratingurile televiziunilor care-i invită.

5. Sigur că, în privința prelungirii mandatului lui Iohannis, Constituția e, ca de obicei, interpretabilă, iar alineatele (1) și (2) ale articolului 83 sunt oarecum contradictorii, stabilind, pe de-o parte, mandatul președintelui la (fix) cinci ani, iar pe de alta menționând că acest mandat se încheie odată cu depunerea jurământului de către succesor, dar toți cei care vin cu variante și mai fanteziste, conform cărora Iohannis ba ar trebui să demisioneze, ba să plece pur și simplu, dând doar bună ziua (în opinia de mare expert a eminenței căcănii Tudorel Toader!), ba să fie suspendat... ca să vină în locul lui fostul sau actualul președinte al senatului (că o vreme n-aveam nici așa ceva, după încetarea mandatului vechiului parlament și până la alegerea noului senator șef), n-am văzut să citeze măcar un articol de lege sau Constituție. Și nu că vreau să mă laud sau, dimpotrivă, să-mi mai trag un glonț în picior, dar articolul acela (2) al articolului 83 îl identificasem drept soluție (de criză, pentru o situație de fapt neprevăzută în mod expres) chiar înaintea CCR și a lui Iohannis, când încă nici nu se anulaseră propriu-zis alegerile.

6. Nu e că mi-aș dori, dar există o mare posibilitate să asist, poate chiar peste patru ani, la momentul în care toți „analiștii”, jurnaliștii și politicienii care îl acuză pe Iohannis (ca și pe Băsescu, în 2004) că „a încălcat Constituția” în 2020, când n-a desemnat premier de la partidul care „a câștigat alegerile” (de fapt, doar a ieșit pe primul loc), o să-și înghită vorbele și o să-și reevalueze inteligența dacă pe primul loc va ieși vreun AUR sau ȘOȘ, cu, poate, 25%, dar partidele „vechi”, dar democratice, respectiv PSD, PNL și UDMR, vor avea, totuși, împreună peste 50% (gen PSD 24, PNL 21, UDMR 6), așa încât vor citi Constituția și în litera ei, nu (doar) „în spirit”, când menționează că președintele desemnează premierul „în urma consultării partidului care are majoritatea ABSOLUTĂ (sublinierea mea) în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a (tuturor – nota mea) partidelor reprezentate în Parlament”.

SISTEM ANTISISTEM

Odinioară, pe vremea când încă aveam interminabile discuții cu prietenii deranjați că, pentru a îndeplini criteriile de aderare la UE și NATO, România trebuia, chipurile, să se umilească, să-și vândă (recte privatizeze) pe nimic avuția agonisită cu atâta trudă de bietul Ceaușescu etc., iar eu mă încăpățânam să susțin că nu există un preț prea mare și că e mai important să intrăm în lumea euroatlantică indiferent cum, fie și târâș, decât să rămânem „demni”, „în picioare”, dar în afara ei, apărea, inevitabil, și un lung pasaj în care interlocutorul făcea apologia neamului românesc, înșira o mulțime de epitete valorizatoare din care ar fi reieșit că suntem cei mai grozavi oameni de pe planetă, dacă nu și din univers, după care, la contraargumentele mele pe bază de date concrete, cifre, statistici și așa mai departe, conform cărora eram, dimpotrivă, ultimii măcar din Europa la mai toate capitolele, de la PIB la nivel de trai și speranță de viață, respectivul făcea un la fel de lung excurs la istorie, spunându-mi ceea ce știam și eu prea bine, și anume ce ghinion de neșansă am avut noi, românii, de-a lungul veacurilor, ce țară frumoasă și bogată dețineam, dar aflată la răspântia marilor imperii ticăloase, încât ne-au călcat, pe rând și uneori simultan, ba ostrogoții, vizigoții, pecenegii și cumanii, ba tătarii, ba otomanii, ba austro-ungarii, ba nemții, ba rușii, ba... comuniștii, așa încât normal că n-am putut să ne dezvoltăm cum am fi meritat, argumentând, practic, cu dovezi irefutabile, de ce, de fapt, NU eram cei mai grozavi, conform premisei (greșite) de la care plecase el, ci, dimpotrivă, cei mai oropsiți, conform premisei (corecte) de la care plecasem eu. După care, firește, la discuția următoare o luam de la capăt, respectivul/respectivii pornind din nou de la premisa (greșită) că tot noi suntem buricul universului.

De acele timpuri mi-am amintit zilele trecute, când un cunoscut realizator de televiziune, care în ultima vreme are tot mai puține idei, dar din ce în ce mai fixe, astfel încât profită din plin că apare, de-a lungul zilei, în cel puțin două emisiuni, în loc de una singură ca până acum, ca să repete aceleași și aceleași texte, parcă de teamă că mai sunt telespectatori care le-au ratat în primele zece ocazii precedente când le-a rostit, ne enunța faptul că oamenii care au votat cu Călin Georgescu și partidele „suveraniste” nu sunt, așa cum susțin analiștii superficiali și mărginiți, niște simpli imbecili, analfabeți funcțional, lipsiți de educație (chiar și dacă au câte două facultăți absolvite) și de creier și așa mai departe, ci doar au votat „antisistem”, după care, pentru a-și explica teoria, a început să aducă tot felul de argumente din care reieșea că respectivii votanți ba n-au înțeles corect mesajele noului lor idol, ba nu s-au informat suficient și nu erau la curent cu toate gogomăniile înșirate de acesta, ba au votat cu el doar ca să nu voteze cu „vechea clasă politică decadentă” (de parcă nu o puteau sancționa doar stând acasă, cum am făcut eu, de pildă), ba de fapt ei nici nu vor să iasă din UE și NATO (organizații care sunt, practic, definiția „sistemului”), dar ar vrea... nici ei nu prea știu ce, astfel încât, într-un târziu, realizatorul de televiziune în cauză n-a făcut decât să explice, într-adevăr, cu argumente absolut irefutabile, de ce oameni ăia care au votat cu Georgescu și partidele „suveraniste”, respectiv „antisistem”, sunt... niște simpli imbecili, analfabeți funcțional, lipsiți de educație (chiar și dacă au câte două facultăți absolvite) și de creier și așa mai departe, care de fapt au votat fără să înțeleagă ce votează și care sunt, în cele din urmă, consecințele acestui vot.

În cuvintele și metaforele mele, asta e ca și cum ai da un „vot antisistem” opunându-te legii gravitației  (că așa e „sistemul” „impus” de Newton, iar unul din multele ei neajunsuri e că ne împiedică să zburăm liberi, ca păsările!) sau „protestezi” împotriva culorii cu care e zugrăvită o cameră aruncând-o în aer sau dând foc casei, ori te revolți împotriva faptului că ești gras și ai prea multe kilograme tăindu-ți o mână sau un picior, astfel încât să devii instantaneu mai ușor, respectiv, cum ar veni, mai slab etc. Sigur că există multe argumente împotriva legii gravitației, a culorii unei încăperi sau a faptului de a fi supraponderal, însă a lupta cu aceste neajunsuri prin mijloacele enumerate mai sus nu denotă decât imbecilitate, analfabetism funcțional, lipsă de educație (chiar și din partea celor cu câte două facultăți) și creier și așa mai departe.

Despre faptul că, indiferent ce ai pune în locul unui sistem cu care te-ai tot luptat, inclusiv votând împotriva lui, recte „antisistem,” se cheamă că ai pus... un alt sistem, antisistem (asta dacă nu cumva chiar urmărești să instaurezi, pur și simplu, anarhia), cu altă ocazie. 

TONI DEMISIE, GREBLA!

Adevărul este că, din punctul meu de vedere, nici nu e(ra) nevoie de o intervenție în procesul electoral din România a vreunei forțe statale malefice, gen Rusia, ca milioane de (con)cetățeni cu drept de vot așa și pe dincolo (adică inculți, proști, cocalari, maneliști etc., ca să fiu mai precis și să nu creadă cineva că mă refer la cei, puțin numeroși, educați, inteligenți etc.) să aleagă pentru funcția de președinte un măscărici sinistru precum Călin Georgescu (care, atunci când nu debitează, pur și simplu, doar baliverne, povești pe care nu le poate crede, într-o lume civilizată, nici un copil de trei ani, spune lucruri chiar periculoase), mai ales având în vedere precedentele (recte precedenții) Iliescu, Băsescu și (chiar) Iohannis, însă odată ce CSAT a și, cică, identificat astfel de ingerințe, indiferent dacă eu personal aș fi sau nu convins de competența instituțiilor autohtone și buna lor credință (opusă amestecului partizan în alegeri), lucrul normal de făcut ar fi, după cum am scris din prima clipă, ca alegerile prezidențiale să fie anulate, reluate de la capăt, iar inculpatul, candidatul manciurian, exclus din competiție, cu argumente (ale CCR) deja mai solide decât cele cu care a fost eliminată Șoșoacă, în ciuda mârâielilor celor care acum și-ar face cruce cu ambele mâini și cel puțin un picior să scape indiferent cum de Georgescu.

Ideea că într-o țară în principiu cu o democrație aproape consolidată (chiar dacă tocmai pare să se dovedească fix contrariul, respectiv că un singur diliu e pe cale s-o răstoarne doar delirând pe TikTok și, mai nou, canalele de televiziune, în prime time) nu există „mecanisme” pentru a opri un proces electoral profund viciat, iar CCR are, conform Constituției, datoria de „a veghea la buna lui desfășurare” ca un paznic de noapte care, ce-i drept, nu doarme în post, însă doar se holbează la hoți și își notează conștiincios ce bunuri au sustras, ca să poată realiza apoi un inventar corect, e comică, dacă n-ar fi de-a dreptul tragică, și mă face să mă întreb cum dracului s-or fi găsit „proceduri” pentru  perioada de pandemie, de pildă, și ea „fără precedent”.

În același timp, constat că există în societate și o altă largă categorie de imbecili, doar cu o secundă mai isteți decât cei de care aminteam în primul paragraf, care au, acum, convingerea că totul se poate tranșa prin vot, duminică, deoarece, nu-i așa?, „oamenii votează, nu boții”, fiind incapabili să înțeleagă ce înseamnă această viciere a procesului electoral, pentru că e ca și cum un om ar fi închis, pe toată durata campaniei electorale, într-o casă unde i s-ar prezenta întruna un singur candidat, când în competiție sunt vreo 14, după care ar fi trimis să voteze și s-ar argumenta, nu-i așa?, că o face cu mâna lui și bazându-se pe propria conștiință. În plus, cum spuneam și în textul precedent, duminică se „alege”, practic, între doi candidați ajunși în finală în mod incorect, fiindcă, fără acest atac al Rusiei sau măcar al boților lui Georgescu, cel puțin unul dintre ei (dar mai probabil ambii) ar fi fost diferit.

Iar dacă ar fi să mă gândesc la ce e mai rău, în logica unui atac masiv și premeditat al indiferent cui, nu este exclus ca subtilitatea agresorilor să fie atât de mare încât adevărata candidată manciuriană să fie tocmai adversara lui Georgescu, pe care să-și fi dorit s-o plaseze în funcția de președinte al României după ce am fost făcuți să mergem după fente precum, mai întâi, „fermele de boți” ale lui Mircea Geoană, fostul secretar general adjunct al NATO (a cărui alegere chiar ar fi fost o grea lovitură pentru Rusia!), și apoi, iată, o sofisticată manevră cu un, poate, doar biet individ dus cu pluta ca Georgescu.

 

P.S. Încă de când AEP a trimis către CCR listele acelea cu rezultatele (parțiale ale) renumărării voturilor, în care se consemna, practic, într-un document oficial, INVERSAREA locurilor doi și trei, m-am întrebat dacă președintele instituției, Toni Greblă, își bate joc de noi sau de CCR și m-am gândit că, indiferent cum ar fi, s-ar cuveni să i se ceară demisia, după care, ce-i drept, când CCR s-a declarat satisfăcută cu acel document și n-a mai vrut renumărarea integrală, așa cum ceruse, adică și a celor din străinătate, m-am cam lămurit că ambele instituții își bat joc de noi sau sunt de o stupiditate aproape neverosimilă.

Acum, însă, după ce au apărut și dovezile clare ale unor legături necuvenite ale lui Greblă cu, măcar, anturajul lui Georgescu, care mai e și sprijinit de doamna Greblă, demisia sau chiar demiterea mi se pare cu atât mai justificată. De unde și titlul acestui text, adaptat realității că oricum trăim într-o lume întoarsă pe dos.

ACTUALIZARE: Aproape ca niciodată, lucrurile s-au petrecut așa cum era normal, CCR anulând actualele alegeri prezidențiale, cu reluarea întregului proces electoral de la zero, la o dată ulterioară.

BREAKING NEWS: CSAT, COMPLICE LA VICIEREA REZULTATELOR ALEGERILOR PREZIDENȚIALE

ULTIMA ORĂ: La închiderea ediției (ca să spun așa), a explodat știrea că CSAT a desecretizat o serie de documente din (și prin) care se dovedește, practic, cât se poate de clar, că întregul proces electoral privitor la alegerile prezidențiale din România a fost PROFUND VICIAT de ingerința unor entități statale străine, prin încălcării grave ale legislației privitoare la campania electorală și așa mai departe, astfel încât, în opinia mea, alegerile ar trebui anulate și reluate la o dată ulterioară, cu excluderea din competiție a candidatului care a trișat și a fost sprijinit de forțe ostile României.

Pe de altă parte, dat fiind faptul că s-a întârziat nepermis de mult cu prezentarea acestor dovezi și ea s-a petrecut doar în urma unor demersuri jurnalistice (altfel rămânând în continuare secrete!), fără, de pildă, să fie anunțate la timp CCR, BEC, AEP, Parchetul General etc., mi se pare că CSAT, în frunte cu președintele Klaus Iohannis și premierul Marcel Ciolacu, este, practic, COMPLICE la toată această viciere a procesului electoral, deoarece la momentul acesta, dacă el va continua conform calendarului inițial, alegătorii sunt obligați să opteze între doi candidați ajunși în finală în mod incorect (iar unul chiar ilegal!), în urma distorsionării rezultatelor primului tur de scrutin, astfel încât, indiferent de rezultatul turului doi, vom avea un președinte al României ILEGITIM.

PE CULMILE PUPINCURISMULUI

Cred sincer că Mircea Cărtărescu este o mare personalitate a culturii românești contemporane, scriitor apreciat, nominalizat în numeroase rânduri la prestigiosul premiu Nobel pentru literatură etc. și, în (și cu) această această calitate, are tot dreptul, dacă cu chiar datoria cetățenească, să-și exprime opiniile în materie de... orice, inclusiv politică, și să fie considerat un adevărat lider și formator de opinie, influencer, un om de a cărui părere oamenii obișnuiți, simpli muritori de rând, ca mine, de pildă, trebuie să țină cont cu sfințenie.

În același timp, Mircea Cărtărescu este cel care, în accepțiunea mea, s-a erijat ani de zile într-un pupincurist cu bale la gură și susținător fervent al unuia dintre cele mai sinistre și abjecte personaje ale politicii românești ante și postdecembriste, care mi-a mâncat aproape douăzeci de ani din viață – zece ca președinte și alți vreo patru ca principal furnizor de scandaluri politice (cu consecințele, inclusiv economice, aferente) în guvernarea CDR-USD, plus alți patru cât a mai fost primar al Bucureștiului meu natal și de reședință  – și care, doar ca fapt divers, într-un mult prea târziu, după încheierea tuturor mandatelor, a fost condamnat definitiv, în justiție, ca informator al Securității ceaușiste (lucru știut și înțeles cu ani de zile mai devreme, încă de când se afla în plină ascensiune pe firmamentul politicii dâmbovițene, de către orice om din România cu doi neuroni funcționali), Traian Băsescu, pe lângă alți acoliți ai acestuia, gen Kovesi, Monica Macovei, Daniel Morar, Emil Boc, Răzvan Ungureanu...

În aceste condiții, faptul că Mircea Cărtărescu propovăduiește, zilele astea, cu privire la alegerile prezidențiale, nu o diatribă, altminteri legitimă și de înțeles, ÎMPOTRIVA lui Călin Georgescu, ci o pledoarie fierbinte, tot de tip pupincurist, ÎN FAVOAREA Elenei Lasconi, pe care o consideră, printre altele, „un om curat”, mă face să mă abțin cu eforturi supraomenești să mă duc duminică la vot doar pentru a pune ștampila pe numele celui dintâi și să rămân la decizia mea inițială de a nu vota cu nimeni în turul doi (mai ales că n-am votat nici în primul), chiar și cu riscul de a mi se mai distruge și următorii cinci sau zece ani din viață (dacă mi-or mai fi rămas atâția!), dar măcar nu cu contribuția mea sinucigașă nemijlocită, ci tot de către alții ca Cărtărescu (pardon de expresie), care ne-au adus în situația de a trebui să alegem între dracu și mă-sa (metaforic vorbind, firește).

P.S. Și totuși, cât e de drăguț cum toți lătrăii useriști și – ceea ce e și mai mizerabil – pedeliști, aflați în coaliția de guvernare, bașca jurnaliștii și „analiștii” de toate felurile, inclusiv economici, care urlau în campania electorală, și nu numai, ca din gură de șarpe că „vechea clasă politică”, în frunte cu ciuma roșie PE-SE-DE, care cică ar conduce țara neîntrerupt de 35 de ani, dacă nu încă de după Al Doilea Război Mondial, a dus-o la dezastru, a nenorocit milioane și milioane de oameni mărindu-le pensiile și salariile etc., au descoperit brusc ce bine e de fapt în România, ce șantiere de autostrăzi s-au deschis măcar în ultimii trei ani, ce liberă circulație în lume avem, cum suntem noi pe primul loc în Europa la producția de biciclete (pe bune!) și cel mai grozav producător de gaze din UE (nici pe-asta n-o știam!) etc. etc., numai ca să salveze ei de Georgescu firava noastră democrație ajunsă pe buza prăpastiei și în mare pericol de a fi furată de Putin sau sugrumată de tiktokii din China... fix din cauza văicărelilor, aolelilor și huiduielilor ălora asurzitoare de până mai duminica trecută. Hai sictir!

TELEVIZIUNILE DE ȘTIRI: MANIPULARE CU PREMEDITARE

Poate cea mai elocventă și, cu siguranță, absolut incontestabilă dovadă că televiziunile de știri din România își, dacă nu de-a dreptul dezinformează, categoric manipulează cu nerușinare telespectatorii o reprezintă materialele acelea informative de după marile evenimente, în care absolut fiecare din ele pretinde că este „cea mai urmărită”, „lider de audiență”, „cea mai importantă” și așa mai departe, folosindu-se în mod mincinos de cifre trunchiate care, citite corect, ar arăta că, de fapt, este vorba fie de un anumit eșantion (uneori minuscul) de public repartizat pe categorii de vârstă, sau de educație, sau din mediul rural versus cel urban, fie de câte un „minut de aur” aleatoriu, un, de pildă, „ora 14:24” (când pe toate celelalte posturi era publicitate, pentru că, deși în general au grijă să se sincronizeze în această privință, uneori câte unul din ele întârzie sau iese mai devreme din „calup”) și așa mai departe.

Înțelegem, pe cale de consecință logică, ce porcării încă și mai mari fac în privința altor știri, informații, reportaje etc.

ULTIMUL VOT

Ultima oară am votat la alegerile parlamentare din 2012, când, pentru a storci politic cât mai complet și definitiv gândacul PDL al lui Traian Băsescu, am pus ștampila pe USL, alianța dintre liberalii autentici în care pe vremea aceea mai aveam un dram de încredere și pesediștii spălați, pe ici pe colo, de câteva ape, dar numai după ce m-am asigurat că în circumscripția mea (se trecuse, am impresia că temporar, la votul uninominal) nu e vreo figură sinistră, de genul Gabriel Oprea, care făcea și el parte din alianță, nu prea înțeleg de ce, și candida nu mai departe de circumscripția alăturată, în timp ce la mine era un penelist vechi, de care, ce-i drept, nu auzisem, dar m-am documentat înainte să pornesc spre secție, și un membru PUR ceva mai rezonabil decât media. De atunci, pur și simplu n-am mai avut cu cine și, într-un fel, nici de ce să votez, lucrurile mergând, cumva, târâș-grăpiș, de la sine, cu niște personaje când mai rele, când... și mai rele, dar care se păstrau, cât de cât, în incinta democrației, oricât de cam șchioapă ar fi ea în România.

Anul acesta, însă, mă simt, într-un fel, dator să ies din nou, cum ar veni pentru a apăra sau salva democrația asta șchioapă, însă nu doar de pericolul reprezentat de Călin Georgescu, alături de AUR, Șoșoacă și ce asemenea monstruozități ar mai putea să apară în mod surprinzător duminică, ci și, în al doilea rând, de perspectiva aproape la fel de cutremurătoare, pentru mine, de a vedea un partid ca USR, călăuzit de fosta ei lideră, devenită, ca probabil președinte al țării (dar nu cu voturile mele, pentru că la turul doi o să stau acasă) la fel de „independentă” ca Iliescu de FSN, Băsescu de PD/PDL și Iohannis de PNL/PDL (și chiar Constantinescu de PNȚCD), ajungând „principal partid de guvernământ”, cu cine știe ce procente „istorice” amețitoare, și, în al treilea rând, de nenorocirea politică deja petrecută mai demult și, parcă, accentuată în această campanie electorală, respectiv înghițirea fostului PNL de către forțele răului din PD/PDL, care i-au uzurpat inclusiv titulatura.

În plus, ca unul care am o orientare mai degrabă monarhistă, am considerat dintotdeauna parlamentul, cu toate bubele lui specifice nouă, drept principala instituție a democrației, spre deosebire de „administrația prezidențială”, pe unde coincidența (vorba vine!) face că s-au perindat personaje dintre cele mai abjecte, din punctul meu de vedere, așa încât mă interesează în mult mai mare măsură alcătuirea forului legislativ decât următorul individ sau următoarea individă care cu siguranță va induce regrete amarnice și păreri de rău profunde pentru următorii cinci sau zece ani, inclusiv (sau mai ales) în rândul propriilor votanți.

P.S. Și da, a sosit, probabil, timpul să-mi asum opțiunea și la modul practic, prin vot propriu-zis, nu doar prin... ținut de pumni, ca la ultimele vreo două scrutine, principalul meu argument, efectiv concret, palpabil, de viață și de moarte, nu la nivel „ideologic” sau „doctrinar”, ca unul care am în familia extinsă persoane cu afecțiuni cronice, fiind că o altă „coincidență”, care dăinuie deja cam de decenii, este că întotdeauna, atunci când la guvernare s-au aflat, într-o formulă sau alta (deci și în coaliții), social-democrații, medicamentele nu au lipsit din spitale, în timp ce, atunci când NU s-au aflat, brusc au izbucnit tot felul de scandaluri pe această temă, cu discuții despre taxa clawback (indiferent ce-o fi asta), pacienți cu afecțiuni cronice ieșiți în stradă, greve ale medicilor, inițiative ca și spitalele private să fie finanțate din asigurările... de stat, întârzieri ale alocării banilor către CNAS sau Ministerul Sănătății etc. și, în consecință, cu pauze mari în aprovizionarea cu aceste produse vitale, așa cum, de un alt exemplu, mai constatam, încă în urmă cu ani de zile, și altă coincidență, cu sau fără ghilimele, și anume că, de câte ori s-a aflat „dreapta” la guvernare la noi, a izbucnit câte o criză (economică) mondială (inclusiv pandemia), ceea ce poate să fie doar dovada unui simplu ghinion al ei aducător de nenorociri, dar tot e suficient să mă fi săturat de ea, mai ales că nu mai am (demult) nici vârsta (și nici moștenitori) să mă preocupe cine știe ce „dezvoltarea” României, cu „investiții” pentru autostrăzi și alte elemente de „infrastructură” de care probabil nici n-o să mai apuc să mă bucur prea mult, în schimb încep să am nevoie și eu de tot felul de elemente de protecție socială.

P.P.S. Într-o țară în care de două zile încerc să aflu când se încheie, cu adevărat, campania electorală, ca nu cumva să încalc regulile cu articolul ăsta citit de cel mult doi oameni ajunși pe pagina mea din greșeală, astfel încât să mă pomenesc la ușă cu vreun tablagiu pus pe amenzi, în timp ce Georgescu și ruso-chinezii lui zburdă în voie pe TikTok, dar, după ce găsesc pe câteva site-uri, chiar de încredere, inclusiv ale unor instituții media respectabile, că ar fi vorba de data de MÂINE, 30 noiembrie, ora 7.00, văd tot felul de jurnaliști, necontraziși de politicienii invitați în emisiuni, că s-a încheiat deja (de ieri sau din zori), iar astăzi n-ar mai fi voie să aia și aia, nici nu e de mirare că instituțiile sunt, și ele, ca vai de mama lor, aidoma oamenilor care le-au zămislit și le populează. Adică de o putoare și o incompetență maxime.

ACTUALIZARE: N-a trebuit mult ca să mi se zdruncine din temelii decizia de a ieșit duminică la vot!

Jucând cartea stupidă, inițial cu iz de cacealma, pe care și Crin Antonescu a jucat-o la un moment dat, când și-a luat angajamentul că nu mai candidează dacă nu știu ce se întâmplă sau nu se întâmplă, Marcel Ciolacu a urinat cu boltă pe cele 1,7 milioane de oameni care l-au votat și pe cine știe câți alții care ar fi vrut să-l voteze în cazul reluării alegerilor prezidențiale sau dacă ar fi ajuns, fie și la „masa verde” (adică după o renumărare corectă a voturilor), în turul doi (printre care, poate, și eu), partea și mai sinistră fiind că jetul acela n-ar putea decât să se îngroașe în cazul unei răzgândiri din partea lui. 

Iresponsabilitatea și imbecilitatea politicienilor n-au limite, chiar și atunci când fac pe nobilii!

STRATEGII, LĂTRĂI, TIKTOK

Întotdeauna mi s-a părut fascinant cum doi oameni, sau grupuri, pot să ajungă la aceeași concluzie, și să pară, cel puțin pentru o vreme, că sunt întru totul de acord unul cu altul, folosind însă raționamente (sigur, la unii sunt silogisme, iar la ceilalți sofisme) și premise complet diferite, sau, și mai izbitor, să constate o aceeași realitate obiectivă, intrinsecă, vădită și imposibil de contestat, dar să-i găsească explicații (recte „explicații”) diametral opuse.

Așa, de pildă, realitatea obiectivă, intrinsecă, vădită și imposibil de contestat a rezultatului dezastruos din alegerile prezidențiale obținut de PNL continuă să fie „explicată” de lătrăii din partid prin asocierea cu PSD, astfel încât mai au și satisfacția de a clama că au tras semnale de alarmă încă dinainte ca ea să se petreacă, asta deși, în opinia mea, adevăratul motiv al acestui rezultat este, dimpotrivă, faptul că de la un moment dat, curând după alegerile europarlamentare și locale din vară, când cele două partide au obținut scoruri chiar peste așteptări deși erau împreună la guvernare deja de vreo trei ani, liberalii s-au încăpățânat să-și tragă rafale de gloanțe în picior, reușind, pesemne, să demonstreze cât de nenorociți sunt și au fost acești parteneri și cât de tâmpiți au fost ei înșiși, liberalii, să se asocieze atâta amar de vreme cu ei, astfel încât până la urmă oamenilor li s-a luat și de unii, și de alții, și au optat... pentru a treia cale.

Un alt caz, încă și mai actual, se petrece zilele astea, când (in)decizia PSD de a nu-și anunța poziția față de candidații din finala prezidențială decât după alegerile parlamentare este explicată (și chiar, cumva, salutată) de unii prin faptul că social-democrații și-ar dinamita propriul electorat dacă l-ar îndemna (deja) să voteze cu Lasconi, cea al cărei unic program din campanie a fost să demonstreze, și ea, că PSD e ciuma roșie, astfel încât acum ar fi ca și cum „ciumații” ar linge scuipatul ei, cu consecințe electorale catastrofale, când, de fapt, în opinia mea, adevărata strategie a pesediștilor are la bază bănuiala, dacă nu și certitudinea că măcar o (bună) parte dintre cei care l-au votat în primul tur pe Georgescu sunt, de fapt, alegători tradiționali ai PSD, pe care partidul i-ar pierde pentru alegerile parlamentare de duminică în cazul unui îndemn prematur de a o vota pe Lasconi.

Acum, trecând peste faptul că, optând pentru această variantă, pesediștii se expun riscului de a fi anatemizați și catalogați, o dată în plus și aparent cu mai mult temei decât până acum, drept ciuma roșie, dispusă la un blat cu extremiștii, ceea ce ar putea, dimpotrivă, să le dăuneze din punct de vedere electoral în partea de votanți... radical democrați, ea este, poate în mod paradoxal, absolut benefică și sănătoasă pentru societate, deoarece, presupunând, pe bună dreptate, cum am mai menționat, că mulți dintre votanții lui Georgescu sunt simpatizanți PSD, anunțul prematur al pesediștilor în favoarea lui Lasconi ar face ca toți aceștia să se îndrepte către AUR și ȘOȘ(oacă), îngroșându-le substanțial procentele din parlament, dat fiind că sunt opțiunile cele mai apropiate de „viziunile” lui Georgescu, care nu are partid.

Cu alte cuvinte, decât să crească procentele AUR și ȘOȘ, cred că e, totuși, preferabil să se mențină la cote cât de cât normale cele ale PSD, care este, totuși, un partid cu adevărat democratic, proeuropean și pro-NATO, în ciuda aberațiilor de campanie electorală ale adversarilor (și chiar aliaților!) lor, care, la fel ca și cea mai mare parte a jurnaliștilor și „analiștilor” din presa „obiectivă” și „independentă” (adesea doar de bun-simț), după ce s-au jucat de-a democrația și alegerile, permițându-și să arunce cu lejeritate în spațiul public tot felul de acuzații nefondate și, de multe ori, pur și simplu calomnioase doar ca să facă pace când le vine la socoteală să intre la guvernare unii cu alții, pe sistemul „pupat toți piața endependenți”, acum schelălăie și se milogesc de alegători să-i scoată din căcatul și mai mare și urât mirositor în care ar putea să-i bage „suveraniștii”.

 

P.S. Apropo de dezbaterea aceasta tot mai absurdă privitoare la TikTok, care ar trebui, vezi Doamne, chiar și în opinia unor vajnici așa-zis democrați, ori să fie interzis cu totul, ori măcar cenzurat strașnic, vreau să spun că eu, care nici n-am aplicația cu pricina, n-am văzut declarațiile scandaloase ale lui Georgescu decât la televizor, în interviuri luate lui ba la TVR, ba la Antena 3, va la B1TV, ba la Digi 24, în general în urmă cu niște ani, dar adesea fără să ni se precizeze când, cu toate că, de pildă, una e să fii supărat pe NATO și pentru banii grămadă alocați Apărării pe vremea când părea că am atins dezideratul unei păci măcar continentale, dacă nu planetare [încât un fost bun prieten de-al meu se (și mă) întreba, glumeț și mai degrabă retoric, pe vremea când Putin venea la București cu ocazia reuniunii organizației, de ce naiba n-o adera și Rusia la ea, iar eu apăram, totuși, rațiunea ei de a mai exista spunând, mai în glumă, mai în serios, că poate să ne prindă bine și dacă ne atacă extratereștrii, că alți dușmani apropiați nu părea să mai avem] și alta după izbucnirea războiului de neimaginat din Ucraina.

Ce vreau să spun e că, în aceste condiții, mi s-ar părea la fel de absurd de îndreptățit (adică absolut deloc) să se ceară și închiderea sau cenzurarea posturilor cu pricina, când, de fapt, problema nu e mediul prin care se propagă aberațiile, ci persoana care le debitează și care poate fi trasă la răspundere indiferent că e vorba de TikTok, ziare, televiziuni sau portavoce în piața publică.