SINGUR ACASĂ 8

Nu știu cum au fost influențați de scandalurile din campania electorală ceilalți (potențiali) alegători ai aceluiași sau cei ai altor candidați, însă mie, recunosc, mi s-a luat cu totul de votat, după ce că și-așa eram decis în proporție de peste 95% să n-o fac, asta cu toate că practic niciuna dintre marile „dezvăluiri” despre „al meu” nu mi s-a părut credibilă și, cu atât mai puțin, chiar și dacă ar fi fost, de vreo importanță, iar până la urmă motivul principal pentru care m-am hotărât să stau și de data asta acasă, cum am făcut la majoritatea tururilor întâi și, practic, cu o singură excepție, în veci rușinoasă pentru mine (în 2004), la absolut toate tururile doi ale alegerilor prezidențiale de după 1992 (da, chiar și în 1996!), este că singurul candidat care îmi putea clinti această opțiune s-a dovedit așa de independent, că i-a răsărit cam peste noapte (sau, în fine, așa am aflat eu) în spate un mic partiduleț, să aibă și el la ce să se întoarcă dacă n-o să aibă noroc în viață nici de data asta pentru mai mult de-o noapte și să poată negocia mai târziu cine știe ce „fuziune prin absorbție” avantajoasă pentru el, să nu se piardă pe drum așa valoare inestimabilă pentru țară.

Chestia asta – coroborată cu principiul meu (încălcat tot doar atunci, în 2004!) de a nu vota niciodată „răul mai mic” [nici măcar pe Iliescu în detrimentul lui Vadim Tudor, în 2000, sau pe (același) Geoană în dauna lui Băsescu, în 2009], ci doar un candidat sau partid care, pe o scală de la –∞ la +∞, se află, din punctul meu de vedere, în partea ei pozitivă, oricât de mică ar fi valoarea intrinsecă, astfel încât o să aleg pe cineva care mi se pare și de +0,1, în raport cu unul de +0,09, și cu atât mai mult dacă adversarul e în zona negativă, dar n-am votat și n-o să votez pe cineva cu -0,001, chiar într-o confruntare cu unul care e, în accepțiunea mea, la -5000 – a făcut ca respectivul să alunece definitiv sub zero în cartea mea de adrese, vorba lui Țiriac, după ce și-așa oscila între plus și minus foarte puțin.

GLOABELE ȘI GLOBALIZAREA (PARTEA A DOUA)

Pentru că multe n-aș mai avea de adăugat, am să repostez mai jos, integral, articolul pe care l-am scris după meciul dintre România și Kosovo din urmă cu peste un an, mai ales că, între timp, văd că multe dintre ideile mele de-acolo par să fi venit și în mințile de pe urmă ale altora, deși tot nu destui.

Cred, totuși, că ar mai trebui făcute câteva precizări, pe puncte, ca să meargă mai repede și să fie mai pe înțelesul... nu tuturor, că n-are cum, dar cât mai multora:

1. În primul rând, pentru cei care nu doar că au lipsit la lecțiile de istorie, dar sunt, poate, și prea tineri sau prea uituci ca să știe sau să-și amintească de ce România nu a recunoscut, din capul locului, independența Kosovo, trebuie spus, foarte pe scurt și fără urmă de naționalism, că această provincie este un fel de Transilvanie a Serbiei, iar „kosovarii” sunt la fel de albanezi și dornici să se unească, la un moment dat, cu „patria-mumă” Albania, pe cât ar fi de unguri și dornici să se unească, la un alt moment dat, cu „patria-mumă” Ungaria niște eventuali „transilvăneni” ai unei Transilvanii declarate independentă, pe bază de referendum al populației majoritare local, dar minoritară la nivel național, iar singura diferență, ce-i drept esențială, între cele două situații, dintre care una deja transpusă în fapt, iar alta, din fericire, cel puțin deocamdată, ipotetică este că noi nu i-am prigonit niciodată pe minoritarii unguri așa cum i-au prigonit măcar în anii nouăzeci sârbii pe minoritarii albanezi, pentru a se legitima, cât de cât, asemenea demersuri separatiste.

2. Și în acest context, văd că există în continuare oameni care deplâng amarnic faptul că spectatorii de pe Arena Națională au huiduit „imnul” „statului” Kosovo, în condițiile în care – o repet și pentru cei care uită de la începutul unei propoziții până la sfârșitul ei, sau nu înțeleg că unu plus unu fac doi – pentru România Kosovo nu este stat și, ca atare, nu are imn sau drapel, așa încât „imnul” lor este, la fel ca și „imnul” „Ținutului Secuiesc”, de pildă, doar un cântecel pe care oamenii au tot dreptul să nu-l aprecieze, din niciun punct de vedere, inclusiv artistic, așa că pot fluiera și huidui la fel de bine cum l-au fluierat și huiduit pe Babasha la concertul Coldplay (sigur, și atunci s-au găsit cohorte de imbecili care să „ia atitudine”!), iar superdeontologii din presa de pe la noi (precum cozile de topor care s-au grăbit să-l decreteze din prima clipă pe Colțescu rasist după incidentul de acum câțiva ani!) ar trebui să se arate revoltați atunci când o să aibă cu adevărat de ce (pentru că sunt sigur că vor veni cât de curând și astfel de momente!), respectiv când vor fi fluierate, pe stadioanele noastre, imnurile adevărate ale unor state reale, în accepțiunea României, ca Franța, Italia, Anglia, Ungaria etc., la fel cum, de altfel, și tot din păcate, se întâmplă și prin alte părți.

3. În fine, indiferent care vor fi deciziile UEFA după meciul de vineri, părerea mea este că FRF ar trebui să protesteze vehement împotriva celor care i-au ținut pe jucătorii români pe teren o oră întreagă după cea oficială de încheiere a meciului, în condițiile în care erau în jur de zero grade, iar România avea de jucat un alt meci oficial și important peste numai trei zile (respectiv, azi), chiar și dincolo de faptul că între timp cei din Kosovo intraseră deja la refacere și se ghiftuiau cu pizza și coca-cola, sperând ca ai noștri să fie mai obosiți și poate răpuși de guturai la ora startului cu Cipru, deoarece, în funcție de hotărârile UEFA, câștigătoarea grupei încă e sub semnul întrebării.

Pe de altă parte, ai noștri nici nu puteau, pur și simplu, să intre și ei la căldurică, așa cum văd că mai sugerează unii și alții (în general tot dintre superdeontologii ăia), pentru că n-ar fi fost deloc de mirare să auzim, ulterior, încă o minciună ca toate celelalte debitate de jucătorii și oficialii din Kosovo, respectiv că ei ar fi vrut să iasă pe teren, dar nu mai erau românii, așa că aceștia din urmă ar fi fost cei care s-au retras!

Iată acum articolul din 14 septembrie 2023:

„Spre deosebire de multe alte situații, cu bătaie spre absolut toate, în cazul episodului de marți, când meciul de fotbal din preliminariile EURO 2024, dintre România și, din punctul de vedere oficial al țării noastre, inexistentul stat Kosovo a fost întrerupt zeci de minute din cauza unui banner care susținea... fix poziția, cum subliniam, oficială a autorităților românești, și anume „Kosovo e Serbia”, chiar nu găsesc vreo mare vină huliganilor din altminteri sinistra grupare „Uniți Sub Tricolor”, autorii „reprobabilului” gest de a clama... un adevăr, conform diplomației noastre (la fel ca și „Transilvania e România”, de pildă), de care primii care ar fi trebuit să țină cont erau diriguitorii FIFA și UEFA, care puteau foarte bine să evite astfel de momente dacă, la fel ca în alte cazuri, pentru că precedente – din păcate sau din fericire – există, gen echipele din Ucraina și, pe vremea când nu fuseseră încă excluse cu totul din competiții, cele din Rusia, sau, cred, chiar Kosovo și Serbia, ar fi organizat de așa natură tragerea la sorți încât statul-enclavă să nu poată cădea în aceeași grupă cu vreuna dintre cele (doar) cinci țări europene care nu-i recunosc existența, inclusiv – repet pentru a patra sau a cincea oară, să priceapă și cei mai spălați pe creiere și îndobitociți cu „corectitudinea politică” analiști/ comentatori/ jurnaliști (sportivi), cei care, după ce l-au bălăcărit și l-au făcut pe arbitrul Colțescu mai rasist decât îndrăzniseră să-l facă jucătorii aceia de culoare de la care a pornit conflictul, amestecă și încurcă acum borcanul ultranaționalismului lipsit de temei juridic, în care, de pildă, unii unguri visează la Ungaria Mare sau niște rromânii își revendică Basarabia ori Cadrilaterul, cu (iată că repet și a șasea sau a șaptea oară!) poziția oficială a statului român, enunțată pur și simplu de niște spectatori – România.

În aceste condiții, pe lângă că mi s-ar părea mai mult decât absurdă o sancțiune din partea UEFA care să ne oblige, de pildă, să disputăm vreun meci fără spectatori sau, și mai rău, după cum propovăduiesc, aproape jinduind, unii și alții, să pierdem partida la masa verde, în mod logic cei care ar fi trebuit să piardă cu 3-0, marți, ar fi fost nu ai noștri, ci fix kosovarii, care au părăsit terenul de joc în mijlocul reprizei, deranjați, mai degrabă, din câte am înțeles, nici măcar de bannerul acela, ci de scandările din tribună „Serbia, Serbia!”, lucru ce mă face să mă gândesc că nici nu suntem prea departe de momentul când orice fel de astfel de „discriminare”, în care niște oameni afișează steagul și scandează numele unei anumite țări (proprii sau nu) vor fi acuzați că îi marginalizează pe bieții adversari, din țara cealaltă, tratându-i cu dispreț și făcându-i să se simtă jigniți, astfel încât se văd îndreptățiți să-și ceară „drepturile” la un tratament egal și așa mai departe, fiindcă într-o lume globalistă nu mai e loc de astfel de manifestări de „naționalism”. Hai Mapamondu’!”

BANI BUNI, BANI RĂI

Sigur că ar avea o relevanță dacă un candidat la președinția României, sau un partid, ar fi sponsorizat, finanțat etc. de, să zicem, Putin în persoană, sau Kim Ir-Sen din groapă, însă în general, trebuie să mărturisesc, nu m-a preocupat nici cât negru sub unghie acest aspect, printre altele pentru că am pornit de la premisa că, pe de-o parte, nu prea are cum să existe finanțator de anvergură cu adevărat curat, iar, pe de alta, că nu e mare scofală pentru unul cu adevărat murdar să se ascundă după afaceri... spălate, însă mi s-a părut la limita dintre comic și tragic înverșunarea cu care îi somau niște jurnaliști pe susținătorii lui Geoană să spună de unde a primit acesta bani pentru campania electorală (aia pe care eu unul n-o văd pe nicăieri, dar poate că nu sunt foarte atent), sub pretext că sursele financiare ale tuturor candidaților sunt publice, în condițiile în care, de pildă, eu n-am văzut nicăieri publicate sumele vreunuia dintre ceilalți, oricum mai vizibili, cel puțin pe străzi, de la Ciucă și Ciolacu, la Simion și Lasconi, deși aș fi la fel de curios.

Adevărata nostimadă este însă că, la fel ca în cazul multor sponsorizări, inclusiv ale unor echipe de fotbal, independenții (în cazul politicii) și particularii/privații (în cazul sportului) sunt cei suspectați de toate matrapazlâcurile financiare și în termeni de corupție din lume, dat fiind că ceilalți sunt plătiți, nu-i așa?, din surse cât se poate de transparente și legitime, respectiv... din banii statului, adică din taxele noastre, ale tuturor, indiferent dacă vrem sau nu, ori dacă votăm (în politică) sau ținem (la fotbal) cu vreunul sau vreuna din ei sau ele, ceea ce, firește, în alte contexte, în funcție de temele aflate în dezbatere și toanele participanților, li se pare, acelorași jurnaliști și analiști destoinici, un lucru de mare porc, că doar ne pretindem în capitalism, de dreapta și așa mai departe.

DUPĂ APOCALIPSĂ

Deja previzibil, nicidecum „contraintuitiv” la cum a-nnebunit și s-a tâmpit lumea, Donald Trump a câștigat, aproape detașat, alegerile prezidențiale din SUA, prilej pentru fanul său numărul 1 din România – despre care am mai scris și care, după cum a și mărturisit, de curajos ce e să-și asume opțiunile aberante, o dă doar cu manta (expresia lui) ca să i le ghicească telespectatorii – să facă o serie de considerații voalate și subtile, după mintea lui, conform cărora, de fapt, de data asta n-a mai ținut cu dementul, ci a fost neutru, fiindcă l-a dezamăgit în primul mandat, după ce îl, efectiv, susținuse frenetic înainte de prima lui alegere (adică exact când bătea ăla câmpii încă și mai tare decât acum!), în schimb se vedea pe el încântarea când sublinia că victoria de-acum vine nu doar după ce măscăriciul a primit vreo două condamnări în justiție, dar și după ce toată presa adevărată (adică nu influencerii de TikTok și alte dihănii de-astea) și toți artiștii din America, în frunte cu vedetele de la Hollywood și din lumea muzicală, i-au fost ostili, semn clar că pe troglodiții de peste ocean i-a durut în băști de avertismentele date de oamenii cei mai informați și mai educați, ceea ce, firește, în viziunea lui e un lucru cât se poate de pozitiv, că doar masele inculte și obscurantiste au întotdeauna dreptate.

Pe de altă (sau chiar aceeași) parte, individul (de la noi) trâmbița, ca un fel de titlu de glorie, că el nu crede nicio clipă că una din principalele promisiuni ale lui Trump, și anume că va stopa războiul din Ucraina a doua zi după ce va fi ales (sau, în fine, treacă de la noi, învestit efectiv în funcție, că la americani durează o vreme), va putea să fie dusă la îndeplinire, dar nu se întreba dacă nu cumva alegătorii lui Trump l-au votat tocmai pentru că, de proști ce sunt (adicătelea, nu ca al nostru, care s-a prins de minciună, dar tot l-a susținut!), l-au crezut în chestiunea cu pacea, așa cum i-au crezut și toate celelalte gogomănii și teorii ale conspirației, după cum și mărturisea, la CNN, o cetățeană, că ea l-a votat pentru că nu vrea să se trezească cu o bombă în cap.

La fel ca și la noi în ultimii 35 de ani, faptul că toți imbecilii de genul ăsta sunt mai târziu dezamăgiți și ajung, uneori și de a doua zi după alegeri, să-și blesteme zilele că au votat cu cine au votat nu e nicio consolare pentru cei care n-au votat cu cine au votat ei, dar cărora, din cauza lor, le e distrusă viața mandat după mandat.

TROLLI, BOȚI, TRUMP ȘI UN CIMPANZEU ÎMPĂIAT

Dacă lumea întreagă n-ar fi luat-o razna, astfel încât tot mai multe lucruri care se întâmplă în ultima vreme, pe orice plan, sunt definite, chiar și de către experții în planurile respective, drept „contraintuitive”, așa cum a fost, de pildă, când a apărut, prima oară, Donald Trump în lupta pentru președinția americană, iar eu unul mi-am spus că asta nu face decât să asigure o victorie lejeră a contracandidatului său, indiferent cine sau care ar fi fost el sau ea, inclusiv un cimpanzeu împăiat luat de la vreun muzeu de științe naturale și învestit în această postură, doar că, în cele din urmă, am avut (cu toții!) de-a face cu un triumf en fanfare și, desigur, neașteptat, recte... contraintuitiv, al măscăriciului, dovadă că vreo câteva sute de milioane de americani l-au considerat (și-l consideră și acum!) demn de o asemenea funcție, aș fi spus, odată cu declanșarea circului din campania noastră electorală, când cohortele de pedeliști din PNL au invadat ecranele ca o armată de zombi cu teza că PSD face blat cu AUR ca să-l propulseze, prin manevre oculte, pe Simion în turul II al alegerilor prezidențiale, unde să fie bătut cu ușurință de Ciolacu, pe modelul Iliescu-Vadim Tudor, că toată nebunia va avea drept rezultat... exact propulsarea lui Simion în turul II, dată fiind publicitatea de care beneficiază acesta fără să miște măcar un deget, astfel încât, deși, slavă Domnului, nici nu l-am văzut încă la față în campania asta (ceea ce, pe de altă parte, mă face să mă întreb ce păzesc CNA, BEC și celelalte instituții în principiu abilitate, fiindcă numai despre echilibru nu e vorba în mass-media), am auzit de el mai mult decât de oricare altul, după care, însă, mi-am amintit de chestia asta cu „contraintuitivul” și m-am gândit că, dimpotrivă, există șanse ca lucrurile să meargă fix pe dos, indiferent dacă la PNL sunt strategi așa geniali sau doar de un noroc porcesc, deoarece, dacă alegătorii PSD nu cred să fie foarte reticenți la un asemenea aranjament, nederanjându-i câtuși de puțin un personaj sinistru ca Simion, e foarte posibil ca, dimpotrivă, alegătorii lui Simion să fie cei scârbiți de o astfel de cârdășie, dat fiind că, mă gândesc (în sensul... intuitiv, deci e posibil să mă înșel și aici amarnic), ei sunt dintr-aceia care s-au săturat... nu neapărat de bine, că nu e, dar de partidele „tradiționale” și văd în Simion un mesia care să-i scape de ele, or un asemenea eventual blat, între idolul lor și un reprezentant al clasei politice decadente și așa mai departe, ar putea fi văzut ca o adevărată trădare, ceea ce i-ar face să stea acasă la alegeri (că n-au cu ce Șoșoacă să voteze, deși, tot intuitiv, cred că ar fi bunicică pentru ei și Lasconi), lăsându-și candidatul... pe dinafară.

Și dacă tot m-am stârnit, iar alt articol pe temă e prea puțin probabil să mai scriu până la alegeri, trebuie să spun două vorbe și despre Geoană, oarecum favoritul meu (nu neapărat în sensul că-l voi și vota, dar... îi voi ține pumnii), care nu știu dacă e atât de elegant și decent sau doar de... prostănac încât să nu speculeze cum se cuvine faptul că este, de departe, cel mai atacat candidat de către absolut toată lumea, de la rivali la presa de doi bani, în condițiile în care chiar n-are cum să fie și cel mai rău sau periculos pentru țară, în schimb e, cu și mai mare certitudine, cel mai... occidentalizat și, ca să spun așa, cel mai validat de americani (principalul argument pentru care l-am... reconsiderat și eu, fiindcă dacă a fost bun de numărul 2 în NATO, mi se pare de la sine înțeles că e bun și de numărul 1 într-o țară ca România), ceea ce, cu toate că nu sunt adeptul teoriilor conspiraționiste și al modei ăsteia cu reclamat „alegerile influențate”, „votul cumpărat”, „războiul hibrid”, trollii, boții etc. care l-ar avea în spate sau drept cap al răutăților în special pe Putin (ba în Moldova, ba, iată, chiar la noi, dacă ar fi să-i asculți pe alde Lasconi sau Ciucă), mă duce cu gândul că n-ar fi, totuși, exclus, ca toți trollii și boții ăștia pedeliști de la televizor, care uneori chiar mă fac să mă întreb dacă sunt reali, în carne și oase, sau nu cumva sunt niște proiecții malefice ale unor hackeri care bruiază cu holograme și alte produse ale inteligenței (vorba vine, că numai așa nu sunt) artificiale transmisiunile TV ale posturilor de știri, să fie manevrați din umbră (sau chiar de la soare) de forțele de la Moscova, disperate de perspectiva ca în fruntea României să ajungă nimeni altul decât, iată, fostul secretar general-adjunct al NATO (în fond, instituția cea mai ostilă Rusiei), Geoană, care, chiar și pe bună dreptate, poate fi considerat de către Putin un fel de marionetă a americanilor. Zău că așa s-ar explica toate aceste campanii absurde împotriva lui!

VOTUL ȘI PROȘTII

Sintagma folosită de mulți analiști „oamenii votează emoțional”, cu completarea că din acest motiv politicienii încearcă să și provoace evenimente, declarații etc. prin care să „creeze emoție”, este, desigur, dincolo de vădita corespondență perfect logică prin care se (sub)înțelege, așadar, că oamenii NU votează rațional, un eufemism pentru a sublinia că, în general, alegătorii sunt niște proști, însă, din păcate, o întâmplare de dată relativ recentă n-a făcut decât să confirme toate acestea, respectiv tentativa de asasinat împotriva candidatului la președinția SUA, Donald Trump, căruia efectiv i-a trecut glonțul PRIN ureche, dar care, în urma lui, a crescut spectaculos în sondaje, încât mă și întrebam, la vremea respectivă, cam cum pot să funcționeze mințile procentului aceluia (însemnat) de oameni în principiu respectabili, aparent cu câțiva neuroni încă funcționali (spre deosebire de alegătorii... tradiționali ai afaceristului), care până atunci socoteau, pe bună dreptate din punctul meu de vedere, la fel ca toți cei care nu voiau (și, slavă Domnului!, nu vor nici acum și nu voiau nici după atentat), în ruptul capului, să-l voteze, că Trump e o catastrofă pentru America și întreaga lume încă civilizată, un bufon sărit de pe fix etc., după care, când a fost, poate, la un deget de moarte (lucru regretabil, desigur), și-au spus, brusc: „Vai, săracul nemernic/ticălos/diliu și așa mai departe, despre care până adineauri eram convins că ne va duce pe toți în sapă de lemn dacă ajunge (iarăși!) președinte, cum era el să dea colțul nevinovat și în floarea vârstei! Ia să-l votez și eu, că acum, dacă tot a scăpat cu viață, a devenit candidatul ideal!”. Curat emoțional!

P.S. Sincer, dacă aș fi fost un american de-ăsta cu neuronii pâlpâind (ba funcționează, ba nu funcționează) și ar fi ceva care să mi-l facă o idee mai simpatic pe Trump, asta este nepoțica aceea a lui adorabilă, al cărei discurs (nici măcar foarte grozav, dar oricum nu i l-a ascultat nimeni, toată lumea doar se uita la ea) l-a copiat fata lui Geoană (ceea ce spune multe și despre aceștia din urmă), însă oricâte prostii aș fi făcut (în sensul că da, am făcut) în viața mea din cauza sau datorită unei fete sau femei frumoase, nici în halul ăsta n-am ajuns încât să votez cu o asemenea lighioană.

ROMÂNIA MICĂ

Din fericire, spre deosebire de celelalte două împrejurări relativ similare, când, pe de-o parte, m-am culcat (efectiv, seara) cu Marea Britanie încă în Uniunea Europeană și aproape ferma convingere unanimă că totul va fi bine la referendumul privitor la Brexit, dar m-am trezit (efectiv, dimineața) cu ea în afară, iar, pe de alta, tot așa, m-am dus la culcare cu o Americă democratică și întreagă la cap, unde se aștepta victoria în alegerile prezidențiale a unui candidat cât de cât decent, dar m-am trezit... cu Trump președinte, de data asta a fost invers, fiindcă aseară, după ce nici n-am prea fost la curent cu evoluțiile politice, pentru că m-am uitat, până târziu, la cursa de Formula 1 din SUA, m-am băgat în pat copleșit de informația că referendumul pro (sau contra) european din Republica Moldova s-a tranșat în favoarea integrării ei mai degrabă în Federația Rusă, însă dimineața lucrurile au fost pe sistemul jurnalistic altminteri demonetizat, clișeistic și bombastic, dar acum adecvat situației, „răsturnare de situație”, deoarece moldovenii s-au pronunțat, la limită, pentru un viitor dacă nu neapărat înfloritor, măcar alături de lumea civilizată.

Cu toate astea, fix înainte să adorm, după ce mi-au trecut crizele de nervi și m-am oprit din înjurăturile (rostite mai degrabă în gând sau... în sufragerie, că soția se culcase deja) la adresa mai tuturor majorităților din ultimii foarte mulți ani, dovadă incontestabilă că lumea se duce cu adevărat dracului și în general cam capătă ce merită, mă gândeam că, totuși – în ciuda europenismului și, încă mai accentuat... americanismului meu (recte mele) cu tente ultraoccidentalist/e, care de-a lungul timpului m-au făcut să mă cert și cu unii dintre cei mai buni prieteni, care, de pildă, prin anii 90 vorbeau (încă) de tot felul de mândrii și orgolii naționale vizavi de integrarea în UE și NATO și de faptul că nu trebuie să devenim, vezi Doamne, „slugile Occidentului”, „îngenuncheați”, „europeni de mâna a doua” și așa mai departe (cei de vârsta mea, indiferent de care parte a baricadei s-au situat și... când au trecut de cealaltă, știu despre ce vorbesc) –, nici mie însumi, dacă aș fi trăit în Republica Moldova, nu mi-ar fi venit, zilele astea, așa ușor să votez „DA” atunci când, dincolo de „manipulările lui Putin” cu ajutorul miliardelor de ruble date pentru a cumpăra voturile și de toate războaiele hibride ale rușilor (inițial chiar mă gândeam că treaba asta cu spălatul pe creier nu poate fi aplicată decât pe cei cu el deja cam curățel), vine cineva care, pe de-o parte, nici măcar nu te minte, ci chiar are argumente să-ți promită că, rămânând în sfera de influență rusovietică, vei avea parte, de pildă, începând de anul viitor, nu de o factură de 1000 de lei (exemplele sunt în banii românești) pe lună la curent, după renunțarea la subvenție, ci de 100 de lei, cu ajutorul resurselor ieftine din Rusia, iar factura la încălzire va fi și ea de 10-15 ori mai mică, și, tot ca un exemplu individual, dar care poate fi multiplicat pe scară largă spre infinită, respectiv la mai toate produsele, cel mai mare neajuns, dacă nu intri în UE, va fi că nu vei mai avea parte de showroomurile din abundență cu autoturisme Renault, Opel, Ford etc. cu prețuri pornind de pe la 20.000 de euro bucata, pe care nu ți le permiți niciodată în viață (și aproape că extrapolez ideea și dincolo de granițele Republicii), ci doar cu mașini Lada, Moskvitch (or mai exista?!) și Pobeda (sau asta e doar firmă de ceasuri?!) de, probabil, numai 10.000 (că nici Loganul n-a fost cu adevărat vreodată 5000), plus toate cele chinezești ultraieftine, dar interzise în UE, iar, pe de alta, după cum bine remarca o „prietenă” de pe Facebook, chiar presa românească a tot subliniat în ultima vreme, făcând, de fapt, conștient sau nu, tot jocul Moscovei, că un astfel de „DA” la referendum ar putea duce la o replică extrem de dură din partea rușilor, mergând poate până la invadarea țării, pe modelul deloc fantezist, ci rupt din realitatea cotidiană, al Ucrainei, dat fiind că, până una-alta, indiferent de năzuințele frumoase, aspirațiile înalte și voturile proeuropene, Moldova e cel puțin la fel de frunză-n vânt ca și Ucraina, neintegrată încă nicăieri, fără armată, fără resurse economice etc., iar simplele discursuri încărcate de simpatie ale liderilor occidentali ar ajuta-o, în cazul unui conflict militar, cât îi ajută și pe vecinii mai mari și mai estici, care măcar au armată și o populație suficient de numeroasă pe post de carne de tun să lupte.

Cu alte cuvinte, mai pe scurt (că iar m-am luat cu stilul meu greu de înțeles pentru „neofiți”), n-ar fi exclus ca scorul acesta extrem de strâns, la limita limitelor (dacă nu se va răsturna și răsturnarea de situație), să fi fost cauzat de teama perfect legitimă și întemeiată a moldovenilor că un DA pentru integrare ar fi echivalat nu doar cu o situație economică, cel puțin pe termen scurt, mai proastă (că nici nouă nu ne-a fost ușor în primii mulți ani după intrarea în UE, iar acum lucrurile oricum au luat-o razna, la toate nivelurile, inclusiv din punct de vedere economic, în întreaga lume, cu tot cu Europa, unită sau nu), ci chiar cu un război cât se poate de real, fierbinte și militar, nu propagandistic sau „hibrid”.

ORI..., ORI...

Cu tot respectul (pe care mai degrabă aș fi putut să-l am, cel puțin până la un moment dat) pentru președintele PNL, Nicolae Ciucă, întâmplarea aceea de la o emisiune de divertisment în care, dorind, chipurile, să fie glumeț, a răspuns, practic, că, spre deosebire de Marcel Ciolacu, care le are sau este, el, Ciucă, NU are nici onorabilitate, nici respect, nici predictibilitate, îl transformă în întruchiparea perfectă a vorbei aceleia neaoșe cu „ori ești prost, ori ești prost”.

Astfel, ori a fost atât de prost încât pur și simplu n-a reușit să priceapă ce citește pe foaia înmânată de moderator și nici precizările insistente ale acestuia din urmă, care s-a străduit din răsputeri să-l scoată din rahat, astfel încât a înțeles, pur și simplu, întrebarea sau jocul efectiv pe dos, ori a fost atât de prost încât și-a imaginat că, răspunzând cum a făcut-o, e doar glumeț, ironic, și toată lumea va înțelege lucrurile în felul lui, când de fapt era la mintea cocoșului (dar, iată, nu și a lui!) că nu se va întâmpla nici pe departe așa.

MARTORII LUI ȘOȘOACĂ

Cu toate că, în general, sunt un tip cu idei destul de precise și, uneori, cel puțin conform gurilor rele, chiar fixe, în privința democrației și, în special, a dreptului de a alege și/sau a fi ales într-o funcție importantă, gen președinte al României sau măcar membru al Parlamentului, am pendulat întotdeauna între o atitudine ultratolerantă spre de-a dreptul anarhică, susținând că absolut oricine poate să candideze, inclusiv partide sau indivizi cu viziuni profund antidemocratice, fasciste, comuniste, xenofobe, antisemite, rasiste, sexiste și așa mai departe, totul tranșându-se, desigur, prin vot universal și direct, astfel încât dacă o majoritate electorală își dorește în fruntea ei astfel de specimene n-are decât să se spele cu ele pe cap și să le urmeze efectiv orbește către culmi ale dictaturii și, eventual, în ani grei de război cu ce dușmani interni sau externi li s-o năzări ălora să descopere pe te miri unde, gen Putin în sau cu Ucraina, și una (la atitudine mă refer), dimpotrivă, ușor „legionară” și cu siguranță restrictivă, selectivă, în sensul că orice partid sau individ care se abate de la regulile de bun-simț democratic ar trebui interzis, inclusiv prin metode... coercitive spre represive, în ciuda „precedentelor periculoase” care s-ar crea, mai cu seamă că, recunosc, în anumite momente ale existenței mele, inclusiv acesta, aș fi mers/merge destul de departe cu asemenea măsuri, respectiv NU doar împotriva fasciștilor, comuniștilor, rasiștilor, antisemiților etc., ci și a unora doar insuportabil de imbecili, mincinoși, demagogi, populiști și cu tot felul de astfel de racile... benigne în termeni de toleranță și democrație-pur-și-simplu ca singur sistem viabil, cu toate defectele sale, iar ca un exemplu aproape elocvent, trebuie să mărturisesc că am fost un susținător (chiar dacă mai puțin fervent decât alții, tocmai datorită sau din cauza conflictelor mele de conștiință cu prima poziție înfățișată mai sus) al punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care, practic de frica imbecilității unei majorități îndobitocite după zeci de ani de dictatură comunistă și care ar fi putut să voteze (cum, de fapt, a și făcut-o la 20 mai 1990 și chiar mai târziu) „greșit” sau de-a dreptul „prost”, voia să restrângă (probabil ușor abuziv în termeni de democrație absolută și contemporană) dreptul foștilor activiști comuniști și securiști de a participa în alegeri, cel puțin pentru o vreme.

Iată de ce și în privința scandalului iscat prin interzicerea candidaturii Dianei Ivanovici (ex-Șoșoacă, dacă am înțeles bine statutul ei marital actual) la președinția țării de către CCR atitudinea mea este una... nuanțată, pe de-o parte înțelegându-i, cât de cât, și pe cei care se dau de ceasul morții că e o măsură „fără precedent”, fără să sesizeze, totuși, amănuntul minor, dar esențial că și personajul în cauză e la fel, adică fără precedent, eclipsând, prin delirurile ei, până și derapajele de odinioară ale lui Corneliu Vadim Tudor, însă pe de alta simțindu-mă și, cumva, ușurat că n-o să dorm, în nopțile dinaintea alegerilor și, Doamne ferește!, în cele de după, cu spaima că inteligenții, frumoșii, talentații și chiar suavii alegători români vor pune în majoritate ștampila pe respectiva candidată, cu alte cuvinte „curat neconstituțional, antidemocratic și fără precedent, bă CCR, dar bine că ne-ai scăpat, dracului, de nebună!”, context din urmă în care chiar îmi vine destul de greu să înțeleg de unde această frenezie a partidelor „democratice”, „de dreapta”, gen PNL și USR, în a-și pune poalele-n cap și onorabilitatea la bătaie doar pentru a apăra „principiul sfânt” al lăsării unei asemenea caricaturi să candideze și mă întreb (deocamdată retoric, dar voi avea un răspuns după alegeri) ce efecte poate să aibă o asemenea atitudine în fața electoratului propriu, alcătuit – îmi place să continui să cred, deși o fac din ce în ce mai puțin – din oameni cu oareșice scaun la cap, oripilați și ei de ieșirile în decor ale respectivei, din ultimii mulți ani.

În încheiere (una pe care, însă, o presimt mai lungă decât și-ar imagina eventualul cititor), mi-ar fi plăcut să pot să adresez unor reputați constituționaliști, specialiști în drept de toate felurile, roman și așa mai departe, juriști, magistrați etc. câteva întrebări la care nu e că aș avea răspunsuri preconcepute sau ceva, fiind acum insinuant și ironic, ci chiar n-am, ca, de pildă, cum sau cine sau dacă ar trebui (cineva) să intervină în cazul în care, mergând cu demonstrația la absurd, ar învia din morți Hitler și/sau Stalin și/sau măcar Ceaușescu, ar aduna 200.000 de semnături, și-ar (re)lua cetățenia română etc. și s-ar înscrie la BEC pe lista candidaților la Președinția României, asta, firește, dincolo de amănuntul că măcar unii dintre ei, și în special Ceaușescu, au, totuși, e adevărat, spre deosebire de Diana Ivanovici (ex-Șoșoacă), niscai condamnări penale, dar cu amendamentul că oricum există cohorte de români liberi și cu drept de vot care acum chiar vor să-l reabiliteze pe al nostru, constatând că procesul lui a fost măsluit, că a fost o barbarie să-l execuți de Crăciun și așa mai departe, chiar dacă eu unul am fost ușurat atunci și absolut împăcat de atunci înainte, până în zilele noastre, când și că s-a întâmplat, iar singura teamă sau grijă pe care o mai aveam în zilele revoluției și chiar luni întregi după era ca nu cumva execuția cu pricina și imaginile de la ea să fi fost niște înscenări și/sau trucaje meșteșugite.

Dar ca să reformulez și, cumva, să revin, totuși, la rațiune, chiar nu știu ce s-ar putea face, sau dacă ar trebui să se facă ceva, în cazul în care ar apărea un candidat la președinție a cărui platformă politică, poate într-un singur punct, ar fi ca, odată ales, să arunce în aer (la propriu, cu dinamită) Parlamentul aflat în plen (adicătelea, cu tot cu parlamentari). În fond, toată campania lui pe o asemenea temă ar fi una în care doar și-ar exercita „libertatea de exprimare” sau, după cum am auzit de la un semispecialist că ar și îngădui marile instanțe internaționale, gen Convenția sau Comisia de Nuștiuunde, ar pune sub semnul întrebării valorile democratice, dar FĂRĂ să folosească violența, cel puțin până la un punct (punctul acela fiind, din păcate, DUPĂ eventuala lui alegere). Ar trebui să-l luăm doar de gargaragiu, convinși și sperând că pur și simplu mănâncă rahat și, odată ales, doar își va încălca, la fel ca mai toți politicienii, promisiunile și, prin urmare, NU ar dinamita Parlamentul? Sau cineva (poate tot CCR) ar trebui să facă, totuși, ceva să nu ajungem să verificăm pe pielea noastră (sau, în fine, a parlamentarilor, oricum detestați de români, așa încât...) dacă e sau nu un om de cuvânt?

Iar, în fine, ca un exemplu și mai plauzibil, nu-mi dau seama care ar trebui să fie atitudinea instituțiilor abilitate ale statului, oricare ar fi ele (că CCR nu e, conform unora), față de un candidat care ar promite doar că, a doua zi după ce ar câștiga alegerile, ar transforma țara în monarhie și ar deveni rege (eu, unul, l-aș și vota!), dat fiind că în Constituția actuală există un articol (cel pentru care eu NU am votat-o la referendum și n-aș fi făcut-o nici dacă în rest ar fi fost copy/paste după cea americană sau franceză sau engleză, dacă cei din urmă ar fi avut cu adevărat una) conform căruia forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri a ei, în veci.

Sau, ca să închei în sfârșit cu adevărat, dacă un candidat ar promite că, odată ales, s-ar face dictator comunist sau fascist (ceea ce iarăși ar contraveni Constituției, că nici pluripartitismul, de pildă, nu poate fi abolit) și ar porni un război împotriva Ungariei sau Bulgariei sau Mongoliei. Îl lăsăm să candideze și mai vedem noi ce și cum după ce (sau, în fine, dacă) iese învingător, rugându-ne ca românii să nu fie așa de... încât să-l voteze masiv (chestie pe care eu, unul, nu m-aș baza!)?! Ceva parcă nu e-n regulă.