ORI..., ORI...

Cu tot respectul (pe care mai degrabă aș fi putut să-l am, cel puțin până la un moment dat) pentru președintele PNL, Nicolae Ciucă, întâmplarea aceea de la o emisiune de divertisment în care, dorind, chipurile, să fie glumeț, a răspuns, practic, că, spre deosebire de Marcel Ciolacu, care le are sau este, el, Ciucă, NU are nici onorabilitate, nici respect, nici predictibilitate, îl transformă în întruchiparea perfectă a vorbei aceleia neaoșe cu „ori ești prost, ori ești prost”.

Astfel, ori a fost atât de prost încât pur și simplu n-a reușit să priceapă ce citește pe foaia înmânată de moderator și nici precizările insistente ale acestuia din urmă, care s-a străduit din răsputeri să-l scoată din rahat, astfel încât a înțeles, pur și simplu, întrebarea sau jocul efectiv pe dos, ori a fost atât de prost încât și-a imaginat că, răspunzând cum a făcut-o, e doar glumeț, ironic, și toată lumea va înțelege lucrurile în felul lui, când de fapt era la mintea cocoșului (dar, iată, nu și a lui!) că nu se va întâmpla nici pe departe așa.

MARTORII LUI ȘOȘOACĂ

Cu toate că, în general, sunt un tip cu idei destul de precise și, uneori, cel puțin conform gurilor rele, chiar fixe, în privința democrației și, în special, a dreptului de a alege și/sau a fi ales într-o funcție importantă, gen președinte al României sau măcar membru al Parlamentului, am pendulat întotdeauna între o atitudine ultratolerantă spre de-a dreptul anarhică, susținând că absolut oricine poate să candideze, inclusiv partide sau indivizi cu viziuni profund antidemocratice, fasciste, comuniste, xenofobe, antisemite, rasiste, sexiste și așa mai departe, totul tranșându-se, desigur, prin vot universal și direct, astfel încât dacă o majoritate electorală își dorește în fruntea ei astfel de specimene n-are decât să se spele cu ele pe cap și să le urmeze efectiv orbește către culmi ale dictaturii și, eventual, în ani grei de război cu ce dușmani interni sau externi li s-o năzări ălora să descopere pe te miri unde, gen Putin în sau cu Ucraina, și una (la atitudine mă refer), dimpotrivă, ușor „legionară” și cu siguranță restrictivă, selectivă, în sensul că orice partid sau individ care se abate de la regulile de bun-simț democratic ar trebui interzis, inclusiv prin metode... coercitive spre represive, în ciuda „precedentelor periculoase” care s-ar crea, mai cu seamă că, recunosc, în anumite momente ale existenței mele, inclusiv acesta, aș fi mers/merge destul de departe cu asemenea măsuri, respectiv NU doar împotriva fasciștilor, comuniștilor, rasiștilor, antisemiților etc., ci și a unora doar insuportabil de imbecili, mincinoși, demagogi, populiști și cu tot felul de astfel de racile... benigne în termeni de toleranță și democrație-pur-și-simplu ca singur sistem viabil, cu toate defectele sale, iar ca un exemplu aproape elocvent, trebuie să mărturisesc că am fost un susținător (chiar dacă mai puțin fervent decât alții, tocmai datorită sau din cauza conflictelor mele de conștiință cu prima poziție înfățișată mai sus) al punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care, practic de frica imbecilității unei majorități îndobitocite după zeci de ani de dictatură comunistă și care ar fi putut să voteze (cum, de fapt, a și făcut-o la 20 mai 1990 și chiar mai târziu) „greșit” sau de-a dreptul „prost”, voia să restrângă (probabil ușor abuziv în termeni de democrație absolută și contemporană) dreptul foștilor activiști comuniști și securiști de a participa în alegeri, cel puțin pentru o vreme.

Iată de ce și în privința scandalului iscat prin interzicerea candidaturii Dianei Ivanovici (ex-Șoșoacă, dacă am înțeles bine statutul ei marital actual) la președinția țării de către CCR atitudinea mea este una... nuanțată, pe de-o parte înțelegându-i, cât de cât, și pe cei care se dau de ceasul morții că e o măsură „fără precedent”, fără să sesizeze, totuși, amănuntul minor, dar esențial că și personajul în cauză e la fel, adică fără precedent, eclipsând, prin delirurile ei, până și derapajele de odinioară ale lui Corneliu Vadim Tudor, însă pe de alta simțindu-mă și, cumva, ușurat că n-o să dorm, în nopțile dinaintea alegerilor și, Doamne ferește!, în cele de după, cu spaima că inteligenții, frumoșii, talentații și chiar suavii alegători români vor pune în majoritate ștampila pe respectiva candidată, cu alte cuvinte „curat neconstituțional, antidemocratic și fără precedent, bă CCR, dar bine că ne-ai scăpat, dracului, de nebună!”, context din urmă în care chiar îmi vine destul de greu să înțeleg de unde această frenezie a partidelor „democratice”, „de dreapta”, gen PNL și USR, în a-și pune poalele-n cap și onorabilitatea la bătaie doar pentru a apăra „principiul sfânt” al lăsării unei asemenea caricaturi să candideze și mă întreb (deocamdată retoric, dar voi avea un răspuns după alegeri) ce efecte poate să aibă o asemenea atitudine în fața electoratului propriu, alcătuit – îmi place să continui să cred, deși o fac din ce în ce mai puțin – din oameni cu oareșice scaun la cap, oripilați și ei de ieșirile în decor ale respectivei, din ultimii mulți ani.

În încheiere (una pe care, însă, o presimt mai lungă decât și-ar imagina eventualul cititor), mi-ar fi plăcut să pot să adresez unor reputați constituționaliști, specialiști în drept de toate felurile, roman și așa mai departe, juriști, magistrați etc. câteva întrebări la care nu e că aș avea răspunsuri preconcepute sau ceva, fiind acum insinuant și ironic, ci chiar n-am, ca, de pildă, cum sau cine sau dacă ar trebui (cineva) să intervină în cazul în care, mergând cu demonstrația la absurd, ar învia din morți Hitler și/sau Stalin și/sau măcar Ceaușescu, ar aduna 200.000 de semnături, și-ar (re)lua cetățenia română etc. și s-ar înscrie la BEC pe lista candidaților la Președinția României, asta, firește, dincolo de amănuntul că măcar unii dintre ei, și în special Ceaușescu, au, totuși, e adevărat, spre deosebire de Diana Ivanovici (ex-Șoșoacă), niscai condamnări penale, dar cu amendamentul că oricum există cohorte de români liberi și cu drept de vot care acum chiar vor să-l reabiliteze pe al nostru, constatând că procesul lui a fost măsluit, că a fost o barbarie să-l execuți de Crăciun și așa mai departe, chiar dacă eu unul am fost ușurat atunci și absolut împăcat de atunci înainte, până în zilele noastre, când și că s-a întâmplat, iar singura teamă sau grijă pe care o mai aveam în zilele revoluției și chiar luni întregi după era ca nu cumva execuția cu pricina și imaginile de la ea să fi fost niște înscenări și/sau trucaje meșteșugite.

Dar ca să reformulez și, cumva, să revin, totuși, la rațiune, chiar nu știu ce s-ar putea face, sau dacă ar trebui să se facă ceva, în cazul în care ar apărea un candidat la președinție a cărui platformă politică, poate într-un singur punct, ar fi ca, odată ales, să arunce în aer (la propriu, cu dinamită) Parlamentul aflat în plen (adicătelea, cu tot cu parlamentari). În fond, toată campania lui pe o asemenea temă ar fi una în care doar și-ar exercita „libertatea de exprimare” sau, după cum am auzit de la un semispecialist că ar și îngădui marile instanțe internaționale, gen Convenția sau Comisia de Nuștiuunde, ar pune sub semnul întrebării valorile democratice, dar FĂRĂ să folosească violența, cel puțin până la un punct (punctul acela fiind, din păcate, DUPĂ eventuala lui alegere). Ar trebui să-l luăm doar de gargaragiu, convinși și sperând că pur și simplu mănâncă rahat și, odată ales, doar își va încălca, la fel ca mai toți politicienii, promisiunile și, prin urmare, NU ar dinamita Parlamentul? Sau cineva (poate tot CCR) ar trebui să facă, totuși, ceva să nu ajungem să verificăm pe pielea noastră (sau, în fine, a parlamentarilor, oricum detestați de români, așa încât...) dacă e sau nu un om de cuvânt?

Iar, în fine, ca un exemplu și mai plauzibil, nu-mi dau seama care ar trebui să fie atitudinea instituțiilor abilitate ale statului, oricare ar fi ele (că CCR nu e, conform unora), față de un candidat care ar promite doar că, a doua zi după ce ar câștiga alegerile, ar transforma țara în monarhie și ar deveni rege (eu, unul, l-aș și vota!), dat fiind că în Constituția actuală există un articol (cel pentru care eu NU am votat-o la referendum și n-aș fi făcut-o nici dacă în rest ar fi fost copy/paste după cea americană sau franceză sau engleză, dacă cei din urmă ar fi avut cu adevărat una) conform căruia forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri a ei, în veci.

Sau, ca să închei în sfârșit cu adevărat, dacă un candidat ar promite că, odată ales, s-ar face dictator comunist sau fascist (ceea ce iarăși ar contraveni Constituției, că nici pluripartitismul, de pildă, nu poate fi abolit) și ar porni un război împotriva Ungariei sau Bulgariei sau Mongoliei. Îl lăsăm să candideze și mai vedem noi ce și cum după ce (sau, în fine, dacă) iese învingător, rugându-ne ca românii să nu fie așa de... încât să-l voteze masiv (chestie pe care eu, unul, nu m-aș baza!)?! Ceva parcă nu e-n regulă. 

VREMURI BUNE... PENTRU CRIMINALI

Sigur că poate să fie doar o impresie subiectivă datorată sau cauzată de inevitabila mea înaintare în vârstă și că e foarte posibil ca, în orice moment istoric, toți cei ajunși la o anumită etate (ca mine, recte a mea) să fi trăit cu această vie senzație, dar chiar mi se pare că lumea a înnebunit cu totul și îmi vine tot mai greu s-o înțeleg și să țin pasul cu ea, unul dintre exemplele cele mai pregnante și des manifestate fiind în materie de drepturi și libertăți ale suspecților de crimă (adică omor) și alte delicte (majore), cum a fost, de pildă, în „cazul Pantelimon”, în care, inclusiv după ce un (fel de) judecător, în asentimentul procurorilor, a decis arestarea preventivă a doctorițelor suspectate de uciderea unor pacienți, o altă instanță (superioară?) a decis punerea lor în libertate, fără măcar vreo prevedere prin care să fie împiedicate să se mai apropie de un spital și să mai pună mâna pe noradrenalină într-un salon ATI, deși, chiar și pornind de la premisa, aproape rațională, că și dacă nu sunt periculoase pentru societate cât să căsăpească oameni pe stradă cu toporul, există măcar o suspiciune că sunt letale cu amintita substanță, în anumite condiții favorizante (spital, pacient muribund, adrenalină oprită), însă altă perspectivă ce nu putea fi exclusă de judecători era că respectivele ar fi omorât oameni în orice fel de circumstanțe, iar faptul că a fost într-un spital și așa mai departe e doar o nimereală, deci pot ajunge și la topor, în fine, asta în timp ce, de-o altă pildă, puștiul acela bezmetic care a intrat cu mașina în oameni la 2 Mai în mod evident NU e suspect de crimă CU PREMEDITARE, pentru că a fost, totuși, vorba de un accident (sigur, în niște circumstanțe grave, la care voi reveni), rămâne în arest „preventiv” și la vreun an de zile de la faptă, deși încă n-a fost condamnat (iar la cum merge justiția noastră poate nici n-o să fie vreodată și se va fi dovedind că a stat atâta amar de vreme în pușcărie degeaba, din punct de vedere juridic), iar periculos cu adevărat e la fel de limpede că a fost doar la volan (și nici nu prea are ce probe să șteargă sau martori să influențeze, cum au doctorițele), dar chiar și dincolo de toate astea, văd că e tot mai răspândită măsura „arestului la domiciliu” (ca să nu mai spun de cea a „controlului judiciar”, care nu înseamnă nici atât), chiar și în cazuri deosebit de grave, cu interlopi, crime și alte nenorociri, ceea ce pentru unul ca mine, care trăiesc, într-un fel, în acest tip de detenție de când mă știu, dat fiind că nu ies din casă cu zilele, iar când o fac, e pentru câte cel mult o oră, prin jurul blocului (da, „domiciliul” meu e un apartament de bloc de la etajul 10, nu o vilă cât toate zilele făcută din crimele alea pentru care unii sunt judecați în timp ce stau în arest în ele, pe un domeniu cât un orășel), dar mă simt excelent la biroul meu de lucru, în fața televizorului, a telefonului mobil sau doar zăcând pe canapea sau în pat, e absolut de neînțeles ce fel de exemplu îngrozitor pentru cei predispuși la infracțiuni poate fi o asemenea perspectivă, așa că n-am cum să mă arăt uimit din cale-afară de creșterea exponențială a criminalității. Păi cu așa condiții de detenție, să tot calci rahatul de lege!

Revenind, cum am promis, la cazul tânărului de vreo 19 ani, pare-mi-se, care a omorât doi oameni după ce s-a urcat drogat la volan, n-am văzut pe nimeni să deplângă vârsta lui fragedă și să manifeste înțelegere deplină față de el, în ciuda faptului că e major și, prin urmare, teoretic are deplin discernământ, pentru a i se acorda o a doua șansă sau ceva, așa cum se manifestă față de bietele fete abuzate sexual de tot felul de profesori, invocându-se tocmai faptul că erau prea tinere, necoapte și naive ca să-și dea seama ce li se întâmplă, astfel încât au trebuit să treacă (zeci de) ani ca să realizeze și să se simtă traumatizate.

Iar pentru că între timp, de când am creionat inițial acest text, după care m-am luat cu altele (nu texte!), mult mai importante, și am uitat de el aproape o lună întreagă, echivalentul a vreun deceniu de pe vremea tinereților mele în termeni de lucruri (rele) întâmplate și reflectate pe larg în mass-media, au mai apărut și cazul Pantelimon II (fără vreo legătură cu primul, în afară de locul unora dintre fapte); și cel al (auto?)intitulatului „Șacalul”, care a ucis sau – conform prezumției de nevinovăție – nu două femei (de moravuri cam ușoare) ca să le fure autoturismele de lux; și cel al „incendiatorului din Parlament”, am tot mai pregnantă în minte imaginea tuturor acestora cerând și, măcar, fiind la un pas de a obține, dacă n-o vor și face cu adevărat, niște „măsuri preventive” mai blânde, cum ar fi deja amintita cercetare în stare de libertate, eventual (dar nu neapărat) cu cea suplimentară de „control judiciar”, după care, mai ales în cazul din urmă, aproape că n-am nicio îndoială că, după ce a ținut, dacă nu neapărat o țară întreagă, cu siguranță toate posturile de știri cu sufletul la gură vreo două zile – cea în care a fost căutat cu filtre de poliție inclusiv prin tramvaie, cu apeluri la ajutor din partea populației etc., și cea de după, că mai încolo (sau încoace) oricum au apărut subiecte mai „ofertante” și nu mai știe nimeni ce mai e cu el –, va primi nu pedeapsa aia „de până la șapte ani închisoare” propovăduită prin jurnalele de știri, ci numai vreo doi (sigur, tehnic vorbind, înseamnă tot „de până la...”), și ăia cu suspendare, adică liber ca pasărea cerului, să-i mai inspire și pe alți „protestatari”, la fel cum și „bombardierii” (aka „cocalarii”, cum se zicea odinioară, adicătelea tot pe vremea mea) ăia din comuna și, ulterior, spitalul Pantelimon (unde au intrat să-și facă dreptate cu macete, săbii și alte ustensile de bucătărie papuașă) nici nu înțeleg de ce s-au tot ascuns, în loc să se predea din prima clipă, fiindcă aș fi în stare să pariez că vor fi cât de curând eliberați, doar ca să ne mirăm noi, proștii care nu înțeleg cum e cu drepturile și libertățile fundamentale ale suspecților de crime, ca în al treilea caz, al „Șacalului”, cum de mai era liber să ucidă din nou, în ciuda cazierului aceluia kilometric înșirat de reporteri la fiecare intervenție despre el. Păi fix cum spuneam anterior!

 

P.S. Nu știu cum am uitat și prima oară când am scris, și iată că era s-o fac și acum, de interlopul acela parcă deja condamnat (pentru fapte grave), lăsat de o instanță să plece fix în Grecia aia de unde nu-l mai recuperăm pe Sorin Oprescu, pentru că a avut (interlopul cestălalt, nu Oprescu)... „un eveniment în familie”, respectiv, desigur, nu vreo înmormântare a cuiva apropiat, ci nunta (sau logodna?!) fetei (sau chiar nepoatei?!). Înfloritoare vremuri pentru infractori! (Sigur, cu condiția să nu fie acuzați de „rasism” și/sau „hărțuire sexuală”, ori chiar „corupție”, ci doar de omor, viol, tâlhărie...)

EPOPEEA CARDULUI RĂTĂCITOR

Extraordinar de modernă modalitatea de livrare a cardurilor reînnoite de la una dintre băncile de mare anvergură și cu nesimțit de colosal profit din România: cu nu mai puțin de două luni înaintea expirării celui vechi, am fost înștiințat, prin intermediul unui SMS trimis pe numărul de telefon cu care sunt înregistrat la ea și pe care primesc toate aceste și tot felul de alte comunicări, inclusiv cu iz de reclamă, că după data de 10 a lunii în care va expira voi primi noul card prin curier, la adresa declarată, după care, în luna cu pricina, sunt informat și reasigurat că respectivul card, emis deja în urmă cu două luni, va fi într-adevăr trimis la aceeași adresă declarată, după care... nu se mai întâmplă nimic până în luna următoare, când, ușor impacientat, mă simt nevoit să intru în acțiune, astfel încât, mai întâi, iau legătura, pe site-ul băncii, cu o mostră a Inteligenței Artificiale în stadiu incipient, made in Romania, care izbutește, de pildă, să mă autentifice cu ajutorul vechiului card, practic expirat de vreo două săptămâni, dar nu mă poate ajuta mai departe și mă transferă la ceea ce pretinde că e, iar eu sper să fie cu adevărat, un operator uman, chiar dacă nu neapărat cu mult mai competent și inteligent, care, după verificări intense, mă anunță că nu a fost emis niciun nou card, deoarece nu am realizat operațiuni cu cel vechi (amănunt oarecum adevărat, fiindcă doar l-am băgat, din când în când, în vreun bancomat, să-mi verific soldul), așa că va trebui să fac, practic, cerere pentru unul cu adevărat nou-nouț, contra unei taxe corespunzătoare (în principiu, reînnoirea nu se taxează nicăieri, după cum pot să depun mărturie personală în legătură cu alte două bănci de soi cu care am de-a face), însă funcționara nu a reușit să mă lămurească de unde și până unde mesajele acelea liniștitoare din care eu nu aveam cum să înțeleg altceva decât că trebuie să aștept să-mi apară la ușă curierul cu cardul reînnoit deja de două luni, situație în care am zis că poate e cazul să sap mai adânc și m-am deplasat în persoană la cea mai apropiată sucursală, unde au început de fapt marile surprize.

Mai întâi și-întâi de toate, până să apuc să mă enervez și, eventual, să fiu eu însumi așa cum sunt când o fac, adică ironic și răutăcios, abia ținut în frâu de soția pe care o iau cu mine tocmai în acest scop, fătuca abia majoră de la ghișeu a etalat un aer înțepat și superior, cu o privire de tip bovin a unor ochi mari și albaștri de android încă mai robotizat decât cea/cele de pe site (în sensul că androizii ar trebui, în principiu, și conform puținelor mele lecturi de literatură SF, dar oleacă mai vastelor cunoștințe în materie de cinematografie de profil, să aibă și o cât de vagă componentă oarecum umană), fără vreun zâmbet oricât de artificial și vădit strict profesional, cerându-mi să-mi actualizez datele personale, lucru care a decurs fără incidente până la capitolul „loc de muncă”, unde îmi pretindea, în mod insistent, imperios și repetitiv, fix ca roboții de la (de)serviciile de relații cu clienții ai feluritelor companii (de telefonie mobilă, de pildă), CUI-ul firmei la care sunt angajat, în condițiile în care stabiliserăm deja că la profesie figurez ca „scriitor”, chestie care pe mine, nu știu de ce, poate pentru că am și vârsta corespunzătoare, m-a dus cu gândul la vremurile dinainte de 1989, când poate vreun milițian troglodit ar fi încercat aceeași dificultate de a corela noțiunea de scriitor cu cea de, eventual, liber-profesionist și nicidecum „angajat în câmpul muncii” la vreo întreprindere socialistă fruntașă pe cine știe ce ramură, eventual cultură (de cartofi, vreau să spun), iar singura alternativă pe care androida mi-o oferea era să mă treacă „întreprinzător”, moment de la care mi-am cam pierdut și eu cumpătul, explicându-i că, așa cum ea pretindea, cu oarecare îndreptățire, că se pricepe mai bine ca mine la treburi bancare, deși e angajată doar de trei ani, iar eu sunt clientul băncii ei de vreo 25 (avuseserăm un mic schimb de replici în sensul ăsta, dar într-un punct al discuției în care eu încă încercam să fiu simpatic și glumeț, pentru a destinde atmosfera și a-i scoate coada de mătură din fund), eu am pretenția că sunt mai familiarizat decât ea cu termenii din limba română, iar „întreprinzător” înseamnă un fel de afacerist, ceea ce n-are nici cea mai vagă legătură cu cel de scriitor, astfel încât, după ce a dispărut preț de câteva minute bune într-un ceva birou, probabil pentru a cere sfaturi de la un superior ierarhic cu vechime, adică angajat de trei ani jumate, a venit cu propunerea de a trece „neîncadrat” sau ceva, iar eu am acceptat doar ca să trecem la chestiunea propriu-zisă, a cardului, aflând, astfel, că am fost identificat în sistemele informatice ale băncii ca deținând un altul decât cel expirat (pe care îl aveam la mine și i l-am arătat, așa cum i-am arătat și cele două SMS-uri care mă anunțau că urmează să-l primesc pe cel nou), dar care a fost anulat, sau ceva, (tot) din lipsă de tranzacții sau activități sau pur și simplu pe motiv de (NE)intrare în posesie, pentru că nu am fost găsit de curier, alt moment de cumpănă, în care eu i-am explicat pe îndelete că nu aveam cum să nu fiu găsit de vreme ce nici n-am fost căutat, după cum stau drept dovezi incontestabile istoricul apelurilor și cel al mesajelor primite, din telefon, unde verificasem deja și văzusem că nu exista niciun apel sau SMS nu doar de la niciun curier, ci de la niciun număr necunoscut de mine în general (am aici avantajul decisiv că nu sunt sunat, cu lunile, practic de nimeni altcineva decât de soție, deci nu e de parcurs cine știe ce desfășurător stufos), dar firește că n-am convins-o, în schimb m-a asigurat că rezolvăm imediat situația prin emiterea altuia, la preț de reînnoire, adică achitând doar costul curierului prin care îmi va fi trimis, moment la care, tot mai degrabă pe un ton glumeț, dar care deja nu prea mai avea cum s-o păcălească în legătură cu adevărata mea stare de spirit, am întrebat-o ce se întâmplă dacă, vezi Doamne, nici de data asta „nu mă găsește” curierul, iar ea a avut nețărmurita amabilitate de a-mi explica, pe un ton chiar calm, ca pentru un gogoman deja bătrân și expirat precum cardul în cauză, ca mine, nefamiliarizat cu metodele moderne de livrare a coletelor de mare importanță, că respectivul card rămâne timp de cinci zile la firma de curierat, după care se întoarce la bancă, unde... e distrus, așa, hodoronc-tronc, în loc să fie păstrat, iar clientul – întâmplător, în cazul de față, eu însumi – anunțat (printr-un SMS de-ăla de care au știut să-mi trimită degeaba) să vină să-l ia dintr-un sediu, așa cum se întâmpla pe stil vechi, în vremurile apuse de înapoiere a societății, când încă nu evoluaserăm până la genunchiul broaștei în materie de informatizare și proliferare a firmelor de curierat, catering și alte chestii pentru putori prea leneșe să facă doi pași, până la birtul sau pizzeria din colț, nici măcar ca să-și ia de mâncare să nu crape de foame în propria bucătărie „open space” cu rol exclusiv decorativ (scuze pentru scurta divagație).

Acum, sigur că există foarte marea spre aproape certa posibilitate ca măcar una dintre cele două funcționare oarecum în carne și oase (în sensul că una era, totuși, doar online) să mă fi mințit cu nerușinare, sau să fie doar pur și simplu incompetent de proastă/e, ori să se fi făcut diverse erori în sistemele informatice ale băncii, inclusiv când mi s-au trimis (automat?) acele SMS-uri, dar eu tot nu m-am lămurit dacă, pe de-o parte, așa cum zicea prima, nici nu mi-a fost reînnoit vechiul card, pentru că nu l-am folosit (ipoteză altminteri logică, așa cum am și recunoscut mai devreme), dar atunci nu se explică de ce a doua a găsit ca figurând pe numele meu un altul decât cel vechi, expirat, reieșind clar că a mințit prima, ori, pe de alta, a fost emis, dar nu mi-a parvenit, ceea ce ridică alte mari nedumeriri și chiar îngrijorări din partea mea, pentru că se poate întâmpla la fel și cu următorul, și cu următorul etc., încât nu știu dacă să încadrez toată această schemă la escrocherie, în sensul că banca are tot interesul să nu-mi parvină cardurile ca să le declare pierdute și să-mi emită unele noi contra cost, ori la prostie/neglijență, în sensul că procedura e chiar cea descrisă de androidă, iar cardurile neajunse la destinatar se tot distrug și sunt emise altele în loc, gratis, deși eu am întrebat-o și pe ea ce siguranță am că s-a distrus cu adevărat și că nu plutește pe undeva prin neant, în posesia cine știe cui, așa cum mă tot întreb și în legătură cu soarta nenumăratelor facturi de la Digi, despre care cei de-acolo pretindeau că le-au emis și le-au trimis prin curier, dar n-au ajuns niciodată (și doar într-un caz am avut norocul de a o recupera pe-a mea dintr-un teanc lăsat de imbecilul de curier înfipt în grilajul exterior al ușii de intrare în bloc, unde le pusese pentru că, probabil, nu-i deschisese nimeni la interfon, așa că am cam înțeles cum decurg lucrurile!), doar că acum, totuși, e vorba de un card bancar și mi se pare absurd ca „procedura”, inclusiv a firmei de curierat, să nu prevadă nici măcar atâtea măsuri de siguranță și, mai ales, bun-simț câte sunt luate în cazul expedierii coletelor de... 12 lei (că abia ce-am scris) de la eMAG, când curierul îmi trimite un SMS, cu un PIN, apoi mă sună, mă întreabă dacă sunt acasă etc., încât până la urmă n-am cum să nu intru în posesia lui sau măcar să-i știu de soartă, inclusiv „urmărind starea livrării”, sau ceva, pe site-ul firmei.

Ideea e că, așa cum spuneam din capul locului, modalitatea aceasta de livrare o fi ea foarte ultramodernă, dar nu știu cum dracului se face că sfârșește prin a mă pune tot pe mine pe jar, pe telefoane sau conversații pe chat cu roboți adevărați ori falși (la funcționare mă refer în cazul din urmă) și pe nenumărate drumuri.

 

P.S. Între timp, noul card mi-a parvenit, dar conform procedurii cunoscute (și pe care am descris-o mai sus) din cazul coletelor de la eMAG, respectiv cu SMS trimis de firma de curierat în care să mă anunțe intervalul orar în care să fiu acasă, cu băiatul sunând la telefon și, ulterior, după ce i-am confirmat că sunt la domiciliu, apărând la ușă (întâmplător cu vreo trei ore înainte de cea mai mică a intervalului menționat în SMS, dar nu ne mai luăm dintr-atât, mai ales că pentru mine s-a nimerit perfect), cu PIN și tot tacâmul, dovadă deja irefutabilă că NU așa s-a întâmplat de prima oară și că oricum am fost mințit și/sau indus în eroare, într-un fel sau altul, de bancă prin cele două roboate (și cu cea de pe site, trei) și că nu am cum să aflu vreodată dacă a mai existat sau chiar mai există un card pe numele meu, care fie, Doamne ajută!, a fost distrus, fie, Doamne ferește!, rătăcește și acum cine știe pe unde.

LIGA CAMPIONILOR: UN (NOU) FORMAT... DE SCHIMBAT

N-ar fi nici pe departe pentru prima oară când mă înșel (amarnic) asupra unui subiect, și cu atât mai puțin când se va fi dovedind că gusturile mele în materie de... orice n-au nicio legătură cu ale covârșitoarei majorități a populației de pe întregul glob, însă predicția mea este că noul format de desfășurare al Ligii Campionilor la fotbal va fi cât de curând schimbat iarăși, dacă nu începând chiar cu sezonul viitor, măcar de când va debuta următorul ciclu pentru comercializarea drepturile de televizare, peste doi sau trei ani, argumentele mele fiind, în linii mari, următoarele.

1. Indiferent ce s-a urmărit prin mărirea numărului de echipe din faza... grupei, cu sporirea nu chiar direct proporțională a celui de meciuri (în sensul că se puteau înmulți meciurile și dacă se împuținau echipele, dar le puneau să joace de enșpe ori între ele), mie mi se pare că, pe undeva, competiția s-a diluat, chiar și dincolo de acest 9-2 dintre Bayern și Dinamo Zagreb, fiindcă, de pildă, o echipă ca Arsenal (doar întâmplător favorita mea, cum fostul meu cititor imaginar fidel știe deja prea bine), care, după ce n-a obținut titlul în Premier League de peste două decenii, iar în ultimele două sezoane a fost la un pas, cred că e mai interesată de competiția internă decât să ajungă (iarăși) (doar) prin sferturile UCL, așa încât, dat fiind că duminică va întâlni în campionat pe Manchester City, nu cred să fie foarte pasionată de meciul de mâine cu Atalanta și sunt șanse mari să alinieze o formulă de start mai... așa și-așa, cu alterarea corespunzătoare a nivelului întregii partide, având în vedere că în Europa mai are încă șapte jocuri în care poate să recupereze, măcar ca să se situeze în primele 24 din 36, cât să continue într-un fel sau altul cursa pentru calificare, pe când în PL chiar nu-și permite să rămână deja la vreo cinci puncte de o echipă care abia dacă pierde atâtea într-un sezon întreg. Ce vreau să spun e că opt meciuri pentru fiecare echipă în prima fază a competiției sunt cam multe, mai ales pentru cele de top, cărora le ajung vreo cinci sau șase din ele, pe care să le câștige fără probleme, făcând figurație în celelalte, interesul lor sporind, dimpotrivă, atunci când au de jucat mai puține, astfel încât, cum se spune, „să nu-și poată permite pași greșiți”.

2. Numărul acesta mărit de meciuri nu face decât să sporească și frustrarea telespectatorilor, care se văd nevoiți să... rateze mai multe, pentru că nu prea există televiziuni care să-și permită să le transmită pe toate pe canalele principale, iar în cel mai bun caz le dau online (eventual fără comentariu, că nici crainicii nu abundă), unde... nu e același lucru. Chiar și eu, care – ca un caz fericit, dar oarecum izolat, din câte constat inclusiv în raport cu comentatori și analiști de la talk-show-urile sportive puși în situația de a mărturisi că n-au văzut decât un singur meci – am două televizoare în dormitor, plus, la nevoie, un laptop și unul până la vreo trei telefoane mobile pe care să pot proiecta simultan o mulțime de meciuri, nu mă pot împărți între atâtea, presupunând că aș avea trei-patru favorite care să evolueze la aceeași oră, inclusiv în sensul că m-ar interesa chiar și un Barcelona-PSG, între două formații pe care le detest, dar meciul s-ar anunța, totuși, interesant, la concurență cu vreun Arsenal-Oricine și, eventual, când o fi, unul al unei echipe românești. (În acest context, ca să nu fac un punct separat, vreau să remarc că ieri, cu toate că Prima Sport are la dispoziție cinci canale, transmitea, seara, doar trei meciuri din cele patru care se desfășurau în paralel în UCL, pe celelalte două canale fiind... reluări. La Digi, cel puțin, al patrulea canal din patru era dedicat unui meci, în direct și, cred, exclusivitate, din Cupa Ligii Angliei.)

3. Primele semne de frustrare le aștept, însă, chiar de la comentatori, care vor fi puși în situația de a nu avea de analizat decât efectiv meciurile în sine, fără atât de pasionantele „șanse matematice”, dat fiind că într-o asemenea ligă-mamut, cu 36 de echipe, aceste calcule sunt, practic, imposibil de făcut, soarta unei echipe, în special spre finalul primei faze, depinzând de câte vreo zece meciuri ale altora fără nicio legătură cu ea, cu care n-a jucat și nici n-o să joace, astfel încât n-o să mai auzim observații de genul „la acest scor în celălalt meci al grupei (desfășurat, eventual, la aceeași oră – nota mea), echipa cutare este eliminată/calificată”, deoarece „jocul rezultatelor” este imposibil de anticipat sau măcar urmărit. Sigur că, de-o pildă... favorabilă, asta obligă echipele să joace doar la victorie, însă pentru telespectatori și, cum spuneam, analiști se pierde o mare parte din plăcerea de „a face calcule”.

4. Clasamentele intermediare, care aveau o relevanță sporită în cazul vechilor grupe de câte patru (așa cum au în continuare în preliminariile CE sau CM sau din Liga Națiunilor) nu mai prezintă, practic, niciun interes, în special în primele două-trei, poate chiar patru-cinci etape, când vezi acolo un pomelnic de echipe departajate nu prea se știe cum, pentru că multe au același punctaj, dar un număr diferit de meciuri etc., mai ales că o etapă întreagă se desfășoară, iată, pe parcursul a vreo trei săptămâni, acum, de pildă, după trei zile de meciuri, intrând în competiție doar jumătate dintre participante, după care urmează o săptămână de Europa League și abia peste încă una intră și cealaltă jumătate, după care putem avea un prim clasament, dar din acela ca după prima etapă din Superliga, cu o mulțime de echipe cu trei puncte, o mulțime cu un punct și o altă mulțime cu zero puncte, încât de fapt nu spune (mai) nimic, fiindcă se pot întâmpla încă multe.

5. Ca o observație la punctul anterior (dar și la... următoarele), dacă nu mă înșală pe mine memoria, chiar și în NHL, unde există un sistem care unora li se pare similar, cu două „conferințe” de câte... multe echipe (în prezent 16), la un moment dat s-a simțit nevoia ca ele să fie (sub)împărțite într-un număr de „divizii”, fiecare cu un număr mai mic de formații, iar criteriile de calificare în play-off s-au schimbat, devenind mai important clasamentul în cadrul fiecărei divizii, decât în al conferințelor. Iar acolo oricum nu exista (decât la modul teoretic, ca un clasament fără nicio relevanță în privința criteriilor de calificare) o SINGURĂ ligă cu, repet, 36 de echipe!

6. Mi se pare sinistră perspectiva ca ultima etapă din această fază a grupei să programeze nu mai puțin de 18 partide (în care joacă, deci, TOATE echipele) la aceeași oră, pentru păstrarea echității, desigur, dar întru înnebunirea completă a telespectatorilor, care nu doar că n-au cum să rămână la curent cu „evoluția scorului” în toate, dar nici nu prea au cum să înțeleagă ce înseamnă un anumit scor dintr-un anumit (sau oarecare) meci pentru șansele de calificare ale echipei/echipelor favorite. Abia după ce se va încheia și ultimul, iar un, presupun, supercalculator va stabili clasamentul final, se va putea face un bilanț, cam cum ne spun autoritățile, iarna, că nu pot interveni pentru deszăpezire decât de-abia după ce se opresc ninsorile și se contabilizează pagubele.

7. Chiar nu știu (în sensul că nici n-am găsit pe undeva, dar poate trebuia să caut mai cu îndârjire) care sunt criteriile de departajare între echipe, la finalul acestei prime faze, pentru a se stabili ierarhia finală, respectiv locurile 1-8 (care merg mai departe direct, în optimi) și 9-24, care joacă între ele (nu știu dacă 9 cu 24, 10 cu 23 etc. sau se trage iarăși la sorți), în dublă manșă (parcă), pentru a rămâne încă opt, dar mă gândesc ce interesant va fi dacă între locurile 20 și 28 (sau 6 și 10) vom avea echipe cu același număr de puncte și, eventual, același golaveraj, număr de goluri înscrise etc., mai ales că, în mod sigur, dispare criteriul „meciuri directe”, deoarece unele n-au jucat între ele. Și ce frustrant va fi ca echipa de pe locul 25, 26... etc. să fie eliminată din competiție deși are același număr de puncte, golaveraj etc. cu cea de pe locul 24 sau chiar 22, 21... Sigur că existau situații frustrante și în vechiul sistem, când o echipă dintr-o grupă nu se califica, să zicem, cu 10 puncte, dar se califica, din altă grupă, una cu 8 sau 7, dar parcă era altceva, mai ales că și acum tragerea la sorți a avantajat unele echipe și le-a dezavantajat pe altele (mă refer la noroc, nu la vreun aranjament), și o să vedem unele care au acumulat un număr de puncte cu adversari redutabili devansate de altele care au tot atâtea sau mai multe, dar cu adversari mai slabi.

Una peste alta însă, dacă o să mă sucesc și o să sfârșesc prin a fi fascinat și acaparat cu totul de noul format, n-o să ezit s-o recunosc.

FANTOMA DE LA TELEVIZIUNE

Bântuie printr-o televiziune, pe la (tot mai) multe emisiuni distincte (adică nu doar ediții ale aceleiași), un soi de analist, provenit dintr-un soi de cititor și povestitor de ziare, a cărui ultimă obsesie paranoică, dezvoltată nici măcar de foarte curând, e că, în numele „stabilității” (cu ghilimelele puse de el, spre nedumerirea-mi exprimată și cu altă ocazie), românii „votează cu cine trebuie” sau „cu cine li se spune” (aici ghilimelele sunt în semn de citat din individ), ceea ce dovedește „docilitate” (termen utilizat cu asemenea inflexiuni în glas încât e vădit că substituie altele, ca „imbecilitate”, „prostie” etc.), cea mai elocventă dovadă recentă fiind, după socotelile lui, faptul că, înfruntând canicula și tentațiile unui weekend la munte sau la mare, s-au „încolonat”, la alegerile europarlamentare și locale, să voteze cu PSD și PNL, partide cu nenumărate defecte cumplite, printre care, vezi Doamne, și acela că momentan sunt aliate și la putere.

Ei bine, ce pare să scape (i)logicii sale, dar nu și a cuiva care a trăit în România în ultimii vreo 35 de ani, este faptul că românii au votat, de fapt, dintotdeauna, după Revoluție, cu PSD și PNL, indiferent în ce forme și formule ori dacă erau sau nu la putere, în general din simplul motiv că pur și simplu nu au avut alternative (măcar mai) decente practic niciodată, și cu atât mai puțin acum, când, poate spre satisfacția-i lăuntrică, dar sinceră (nu de-aia de tip ironic, cum își mai exprimă, în sensul de „lasă că așa vă trebuie!”), opoziția – cu care, nu-i așa?, ar trebui să voteze orice om cu scaun la cap, că asta-i tradiția, și astfel ar fi ajuns și ea... la putere, măcar în Parlamentul European și prin consiliile noastre județene – e reprezentată de AUR, ȘOȘoacă, USR și cine mai știe ce partide și-or fi făcut alde Orban, Cîțu și foști pesediști maziliți.

Totuși, pentru a ne oferi o cheie cu rol de chintesență a întregii sale filosofii politice și o dovadă de netăgăduit a inteligenței lui deosebite... de a oamenilor cu IQ cu două cifre, omul a avut, cumva, bunul-simț mai degrabă involuntar de a mărturisi în direct și la o oră de minimă audiență că a ținut (tot la modul sincer, nu în semn de blestem și desfidere la adresa electoratului american idiot) cu Donald Trump (și) la ultimele alegeri din SUA, la fel cum va ține și la următoarele, chiar dacă, pe de altă parte, s-a declarat dezamăgit pentru faptul că respectivul nu și-a îndeplinit promisiunile cât a fost președinte, probabil în sensul că n-a construit, dracului, zidul ăla la granița cu Mexicul împotriva imigranților, n-a stârpit cohortele de LGBT, n-a apucat să împartă arme și copiilor sub 7 ani și nici n-a izbutit să scape America de covid prin ingurgitarea de sau injectarea cu înălbitor, mai ales că parcă mi-l amintesc pe fanul declarat al diliului când ne povestea cum îi sorbea... nu, nu chiar înălbitorul, ci fiecare cuvințel la conferințele de presă de la Casa Albă, desfășurate la ore imposibile pentru România, și cum, în opinia lui, avea sens tot ce spunea ăla legat de pandemie, în special chestia cu înălbitorul, pe cale de a fi dovedită și științific, dacă n-ar fi apărut mai înainte vaccinurile și alte tratamente, printre care și cel/cele de care a beneficiat însuși Trump când a fost atins de maladie, poate unde se instalase penuria de înălbitor, băut în cantități industriale de adepții săi la fel de ca el și-al nostru.

FESTIVALUL MAMAIA 2024: ALTĂ MARE FAUREALĂ

După o pauză de doisprezece ani, minus un fel de ediție aniversară, comemorativă sau ceva de genul ăsta, desfășurată anul trecut, Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia” a, cum s-ar zice, reînnodat tradiția etc., deocamdată pentru o singură ediție, 2024, fiindcă la anul om trăi și om vedea. Revenire cu bune și cu rele:

1. Cel mai bun lucru, din punctul meu de vedere, este faptul că a reapărut, în condițiile în care m-am întrebat dintotdeauna de ce la noi nu se (mai) poate, dar la italieni, de pildă, cu – tot din punctul meu de vedere – „Sanremo”-ul lor încă și mai prăfuit, cu un același prezentator de... când mă și îl știu, aceiași comici (mai mult sau mai puțin inspirați) și nelipsitul Gianni Morandi, pe lângă alte băbăciuni celebre la ei, deși eu n-am auzit la ele, se poate, pentru că nici explicația conform căreia între timp, de când era și Mamaia noastră în vogă din lipsă de orice altceva (și mă refer, desigur, la vremurile comunismului și la primii ani de după căderea lui), au apărut tot felul de „Voci ale României” și alte emisiuni de gen, cu mult mai idioate (tot din același punct al meu de vedere, bineînțeles), în care accentul pare să cadă mai degrabă pe reacțiile stupide și maimuțărelile membrilor juriului decât pe prestațiile concurenților, fiindcă îmi imaginez că or avea și italienii Pro TV-urile și Antenele lor, cu tot cu „Voci ale Italiei” și așa mai departe, însă în timp ce RAI 1 face an de an ratinguri record cu „Sanremo”, pe TVR (2!) presupun că nu se uită mai nimeni la „Mamaia”, dat fiind că vineri, când am descoperit prea târziu că debutase, am găsit transmisiunea de pe YouTube, pe care mai târziu am putut s-o derulez de la început, cum ar veni în reluare, iar în momentele de vârf existau, conform statisticilor live afișate... 19 urmăritori, toate astea deși, păstrând totuși proporțiile, în multe momente nici muzica, nici interpretările (inclusiv din concurs) și nici chiar... strălucirea nu sunt mai prejos la noi decât la ei.

2. În acest context, chiar dacă lucrurile rele sunt, la o socoteală strict aritmetică, (mult) mai numeroase, ele sunt și, cumva, mai mici și, sigur, corijabile, cu toate că, pe de altă parte, la drept vorbind, unele dăinuie încă de prin vremurile de tristă amintire pentru societate, dar mai veselă pentru festival, din urmă cu zeci de ani, inclusiv (sau mai ales) felul în care se face jurizarea, parcă în bătaie de joc la adresa bunului-gust, încât singura scuză a unor muzicieni autentici prezenți în juriu ar fi intervenția (sau mai degrabă interferența) votului acordat, cu o pondere de 50% în scorul final, dacă am înțeles bine, de către public, cu gusturile lui cel puțin îndoielnice, fiindcă, de pildă, firește că de departe cea mai bună interpretă, Melissa Antonesi, cu o voce de excepție și pe care eu însumi am ascultat-o de două ori (și live, și înregistrat) încercând aproape cu disperare, încăpățânare și chiar o doză de încrâncenare răutăcioasă, însă zadarnic, să descopăr în piesa abordată, „Lie Ciocârlie” (într-o versiune foarte complexă din punct de vedere vocal), fie și cea mai mică notă lipsită de acuratețe, necum falsată, a ieșit abia pe locul trei, devansată de... a doua interpretă în preferințele mele, la distanță nu enormă, dar semnificativă, Luana Toader, care a cântat impecabil capodopera „Dulcea și tandra mea fiară”, însă și de o fată cu voce bună (cam cum au avut, de altminteri, mai toți concurenții de la secțiunea „Interpretare”, ceea ce e în sine un lucru demn de subliniat și destul de surprinzător, marile diferențe dintre ei constând din emoțiile mai mari sau mai mici pe care le-au avut unii sau alții, dar și de sonorizarea diferită, lucru asupra căruia voi reveni), câștigătoarea Catinca Leu, dar care și-a ales o melodie pe care, fără... falsă modestie, puteam s-o cânt la fel de corect și impresionant și eu însumi, dată fiind partitura simpl(ist)ă, fără provocări vocale, o versiune lălăită a piesei „Rugă pentru părinți”, lansată de Ștefan Hrușcă, asta în timp ce la „Creație” lucrurile au fost mai... așa și-așa, din punctul meu de vedere, pentru că, până la un punct, mi-a fost greu să-mi fac favoriți, unul dintre ei putând fi, ce-i drept, Alex Maxim, ocupantul locului trei, care a ieșit în evidență mai degrabă ca interpret, decât pentru piesa „Despre noi... apoi” a lui Nicolae Caragia, aflată, de fapt, în concurs, apogeul nedreptății fiind atins în punctul acela despre care spuneam că „până la un punct”, și anume faptul că Marele Premiu a fost câștigat, în mod absolut previzibil (soția mi-e martoră că am spus din capul locului, dar nicidecum în sensul că ar fi meritat), de către Cristian Faur, mult prea uns cu toate alifiile ca să fie ignorat de juriu, chiar dacă piesa lui (participantă la secțiunea „Creație”) a fost cel mult mediocră, banală, în condițiile în care, în prima seară, într-o sonorizare net inferioară (aspect asupra căruia, cum spuneam, voi reveni), Paula Seling a fost absolut magistrală în a interpreta o piesă deosebită, care pe mine m-a dus cu gândul la muzica dintr-un film de odinioară, „De n-ai fi tu”, a unui compozitor de care mărturisesc că nici nu auzisem, deci chiar n-am cum să fiu subiectiv sau ceva, Dan Pavelescu, singura rivală a Paulei (care cred că a avut o mică ezitare vocală la un moment dat) fiind, cum spuneam, favorita mea de la interpretare, asta având în vedere că Marele Premiu putea fi obținut de oricare dintre participanți, indiferent de secțiune, iar ca momente pur artistice, dincolo de piese și/sau voci, acestea două au fost de departe cele mai bune.

3. Poate cel mai rău lucru în sine a fost însăși modalitatea de desfășurare a concursurilor, care, probabil din considerente mai degrabă comerciale, pentru „a păstra interesul publicului” sau ca să fie o mai mare variație în fiecare zi, au programat în fiecare dintre cele două seri (a treia fiind, practic, Gala Laureaților) câte cinci piese de la secțiunea „Interpretare” și cinci de la „Creație”, ceea ce a dus la mari diferențe de percepție (n-am verificat cu atenție, cel puțin la „Creație”, dar sigur TOȚI cei trei laureați de la interpretare sunt selectați dintre cei (doar) cinci care au intrat în a doua seară), pe de-o parte pentru că sonorizarea a fost, din câte mi s-a părut mie (ce-i drept, prima seară am urmărit-o mai mult pe YouTube, dar tot la rezoluție HD și cu sunet corespunzător, ca pe televizor), mult mai slabă în prima seară față de a doua (revenind la calitatea mai rea în cea de-a treia, când însă nu mai conta pentru concurenți), astfel încât mai toți cei din prima seară au părut să aibă probleme cu căștile și felul în care se auzeau (ei pe ei) pe scenă (inclusiv cei de la Zdob și Zdub, în recital), ceea ce a dus la multe note false, iar pe de alta, dat fiind că publicul a participat și el prin televot, în mod vădit altele au fost audiențele în prima seară, de vineri, față de cele din a doua, de sâmbătă, amănunt care cu siguranță a alterat rezultatele, toate astea putând fi remediate dacă – așa cum era pe vremuri, cel puțin până la un moment dat, dacă-mi amintesc bine – o seară ar fi fost dedicată în întregime „Creației”, iar cealaltă „Interpretării”, astfel încât concurenții ar fi avut șanse egale pe secțiuni, indiferent dacă erau diferențe de la o seară la alta în privința sonorizării și/sau audiențelor.

4. Cumva, tot la capitolul „regulament”, mi s-a părut absurd ca o concurentă de la „Interpretare” să apară și în calitate de solistă la „Creație”, pentru că în felul acesta a avut, cumva, o șansă dublă de a fi văzută și apreciată de public (juriul probabil avea părerile deja formate, dar chiar și așa...), ceea ce, e adevărat, în cazul de față n-a ajutat-o prea mult, pentru că nu s-a numărat printre laureați, însă tot cred că e necesar un amendament la regulament, cu atât mai mult cu cât chiar se putea alege altcineva pentru „Creație” din noianul de (tineri) artiști din țara asta plină, nu-i așa?, de talente.

5. În fine, o chestie care mi s-a părut măcar deplasată a fost că una din piesele participante la „Creație” a fost cântată în engleză, în condițiile în care chiar nu avem prea multe festivaluri NAȚIONALE, iar în engleză pot compune și cânta artiștii oricând și pentru orice alt eveniment, concert și așa mai departe, inclusiv la Eurovision, cum din păcate s-a cam împământenit deja obiceiul, dar tot Moldova se clasează mai bine, cu cântece în general în română. Un amendament și pe tema asta la regulament cred că n-ar strica.

6. La capitolul „cârcoteli” aș mai adăuga că mi se pare cam de porc ca an de an (sigur, acum vorbim doar de ediția „aniversară” de anul trecut și cea... normală de anul ăsta) festivalul să aibă, parcă, secțiune dedicată Corinei Chiriac, cu aceleași și aceleași și aceleași „Strada Speranței”, „Opriți timpul”, „Mama, doar mama” etc., pe care n-am nicio îndoială că matusalemicii dintre noi le vor auzi și peste 150 de ani, la comemorarea a zece ani de la dispariția artistei, într-un „medalion”, în interpretarea artiștilor în vogă atunci, poate tot veșnicii tineri bătrâni Temișan și Țurcașiu, altminteri, trebuie s-o spun, excepționali ca prezentatori.

7. Aș mai fi menționat și întreruperea stranie a transmisiunii de pe TVR 2 survenită înaintea deja anunțatului recital „Vama”, pe care îl așteptam și eu, chiar dacă nu neapărat cu nerăbdare, însă înțeleg că au fost niște chichițe contractuale sau ceva, încât singura întrebare rămâne de ce dracului n-a găsit TVR pe altcineva să aducă, mai ales că „Vama” nu e chiar vreo cireașă de pe niciun tort din zilele noastre, inclusiv în raport cu artiști care mie nu-mi spun nimic mai mult decât ei, dar le spun altora, fie mai tineri, fie mai bătrâni, fie mai doar cu alte gusturi.

Una peste alta, cum spuneam, sper să existe și Mamaia 2025..., măcar să avem despre ce cârcoti.

 

P.S. 8.(?) N-am înțeles de ce nu s-a putut sau vrut să se găsească o modalitate prin care și piesele de la „Creație” să fie interpretate cu acompaniamentul orchestrei, ci s-au folosit înregistrări, așa-zisele „negative”, mai ales că până la urmă adevărații debutanți pe scenă au fost cei de la „Interpretare”, care s-au descurcat onorabil (iar unii perfect) în condiții de 100% live.

MODERNIZARE CU ORICE PREȚ: DE CE SĂ FIE SIMPLU ȘI IEFTIN, CÂND POATE SĂ FIE COMPLICAT ȘI SCUMP?

Oricât de bună părere despre mine aș avea, trebuie să admit că, în mod cert, sunt lucruri care mă depășesc cu mult, ca, de pildă, modul „modern” în care livrează eMAG produsele de ceva vreme (în orice caz de ultima oară când am cumpărat eu de la ei), și anume prin „easybox”, un fel de cutie cu căsuțe poștale, cum erau cândva cele ale Poștei Române, plasate pe la colțuri de stradă și prin te miri ce efectiv ganguri, încât mă și mir că nu asistăm zilnic la știri conform cărora fie au fost devalizate de bande organizate de interlopi, fie, și mai rău, cetățeni care își ridicau, poate la ore mai mici sau înaintate, fiindcă programul e practic nonstop, iPhone-urile de mii de euro din sertărașele unei asemenea minuni ruginite a tehnologiei au fost atacați și, eventual, uciși de infractori care le supravegheau în așteptarea prăzii, scenarii macabre și, sper eu, doar fanteziste pe care le aveam în minte încă înainte să fiu, practic, obligat să apelez eu însumi la tipul acesta de (de)servicii, când m-am lovit și de alte probleme și întrebări fără răspuns, dat fiind că, odinioară, când încă mai eram și eu un client aproape fidel al companiei, lucrurile se prezentau cât se poate de simplu, putând să optez, pe de-o parte, pentru livrarea prin curier, contra unui preț rezonabil, plătind fie online, anticipat, fie la primirea coletului, iar pe de alta, pentru ridicarea personală, inclusiv din magazinul de prezentare, unde multă vreme operațiunea era, ca în orice alt tip de magazin fizic, gratuită, după care, ce e drept, când profiturile de zeci de milioane de euro nu le-au mai ajuns nesătuilor patroni care pun capitalismul într-o lumină proastă, încât aproape ajungi să visezi la un gen de socialism la fel de sălbatic, în care asemenea specimene sunt eliminate nu doar prin naționalizări și alte procedee în fond pașnice, lucrurile s-au mai complicat, apărând tot soiul de taxe, mai întâi pentru plata cu numerar, apoi pentru orice fel de plată la casieria magazinului, încât o vreme devenise mai convenabil să primești prin curier decât să te deplasezi tu la sediu, apoi s-a scumpit în mod nesimțit și curierul, au apărut taxe bizare chiar și la plata online etc., totul culminând, cum spuneam, cu apariția acestor cutii, la care am fost nevoit să apelez, dintr-o necesitate și ea ciudată, indusă de faptul că produsul care îmi trebuia, o amărâtă de husă de telefon pentru un aparat de un model mai vechi, nu se găsea pe nicăieri, decât la unul din partenerii eMAG, unde, însă, costa de trei ori mai mult decât pe site, astfel încât am ajuns să prefer să plătesc cei nu mai mult de 11,99 lei pe produs plus... fix nu mai puțin de tot atâta (11,99 lei) pentru livrarea în easybox, dat fiind că dacă aș fi optat pentru una la domiciliu, produsul chiar devenea o idee mai scump decât la furnizor, unde după ce am intrat de câteva ori să verific prețul și modalitatea de achiziționare (aveau și ei un magazin fizic, situat, întâmplător, destul de aproape de mine, așa că puteam să dau o fugă, fiindcă prin curier devenea, firește, mai scump și decât prin curier de la eMAG), s-a și scumpit (de unde, mai ales pentru că am mai pățit ceva similar și în alte două situații, trag concluzia că există „softuri” speciale sau angajați dedicați care ridică brusc și automat prețul produselor căutate mai intens într-o perioadă scurtă de timp), totul mergând bine și normal până la momentul efectiv al livrării, când am primit un mesaj că... „Easybox-ul selectat este aglomerat”, alternativ cu „Easybox-ul ales de tine nu este disponibil. Reîncercăm încărcarea coletului tău mai târziu și revenim cu vești”, situație care a durat ore bune peste cea la care fusesem anunțat inițial că voi primi produsul și care, pe lângă că, firește, m-a încurcat în propriu-mi program și m-a scos din sărite, m-a făcut și să meditez la imbecilitatea lumii în care trăim, pentru că pornind de la premisa, zic eu, pertinentă, că produsul meu, ca și oricare altul, nu ajunge în nenorocitele alea de cutii prin teleportare sau alte procedee științifico-fantastice, ci prin trimiterea unui prăpădit de curier cu misiunea de a le vârî acolo, nu am cum să mă întreb de ce nu era mai simplu ca prăpăditul să dea o fugă până la ușa apartamentului meu (am uitat să menționez că easybox-ul ăla e practic la parterul imobilului în care locuiesc) sau să-mi dea un telefon să cobor eu să iau coletul, nu atât pentru promptitudine și satisfacția mea de client demodat, cât... ca să nu mai facă dracului unul, două sau cine știe câte drumuri degeaba, ca să tot verifice dacă s-a golit vreun sertar (fiindcă, presupunând că există și o evidență... digitală, nu înțeleg de ce nu știau cu ajutorul ei și atunci când am plasat comanda că e/va fi ocupat, ca să mă redirecționeze spre unul liber sau să nu mă mintă că mi-o livrează fulgerător), între timp eu fiind la efectiv un deget să anulez comanda, în semn de protest, dar am renunțat doar pentru că am realizat că o să-i doară fix în părțile opuse feței pe nesimțiții de la eMAG de pierderea comenzii mele de nici 25 de lei, plus că mai și eliberam anticipat un sertăraș, ca să poată ei să aibă parte de una de cine știe câte sute sau mii.

 

P.S. Vă jur, când am ajuns la aparat să-mi iau coletul, la o oră mai mult decât rezonabilă, încă pe lumină, aproape a trebuit să-l iau la șuturi pe un homeless care dormea tun în gangul cu pricina, dar m-am mulțumit, dimpotrivă, să acționez în cea mai mare liniște și viteză, ca să nu risc alt tip de confruntare în caz că doar moțăia sau se prefăcea.

VIII CU VIII, MORȚII CU MORȚII ȘI MEDICII CU FIERARII

Întotdeauna mi s-a părut fascinant cum un individ care poate să fie uneori amuzant, iar din când în când să pară chiar inteligent, ca Mircea Badea, să facă, în (tot mai) multe momente și pe (tot mai) multe subiecte, figură de de-a dreptul mărginit (ca să nu spun imbecil, idiot sau cretin, că e caz de mai știu eu ce calomnie și/sau defăimare, pedepsibilă din punct de vedere juridic, deci NU spun, cum nu spun nici măcar „manelist”, termen pe care el îl folosește cu vădit profund dispreț la adresa destinatarilor, deși, sincer, nu știu când a devenit vreun mare fan Metallica sau, dimpotrivă, Schubert, cam singurii care mi se par suficient de radical diferiți în gusturi ca să fie îndreptățiți la o astfel de atitudine față de manele și iubitorii lor), ca de pildă pe tema cazului Pantelimon, când, pentru a demonstra, chipurile, în mintea lui, cât de nepricepuți în tainele anesteziei și terapiei intensive sunt medicii legiști (care ai zice, ascultându-l, că nici măcar n-au făcut medicina, ci vreo școală profesională de prelucrători prin așchiere), tot repetă de vreo zece emisiuni încoace că „n-au administrat în viața lor noradrenalină”, ca să știe, vezi Doamne, cum stă treaba cu ea, deși eu i-aș atrage atenția, pentru a-mi demonstra (eventual și în fața instanței) caracterizarea de mai sus, că legiștii nu administrează nici cianură, dar, cu toate astea, se pot pronunța în cunoștință de cauză dacă sunt consultați în legătură cu un individ care a murit, în mod suspect, în urma ingerinței respectivei substanțe, posibil administrată de o mână criminală, la fel cum, de-un alt exemplu invocat de personaj, dar și de... Colegiul Medicilor, nu cred că e necesar ca pe lângă o echipă de legiști să fie cooptat și un fierar pentru a se stabili în mod exact, riguros științific, cauza morții unui om împușcat în cap cu un glonț (carevasăzică oarecum metalic), măcar cu o probabilitate de 99%, restul de 1% putându-se datora unei alte „afecțiuni”, poate un infarct survenit, printr-o stranie coincidență, cu doar câteva fracțiuni de secundă înainte ca glonțul să pătrundă efectiv în craniu (sau, mă rog, dincolo de el, în creier), în general legiștii fiind, zic eu, mai pricepuți în a stabili cauzele morților decât medicii, sarcina celor din urmă fiind mai degrabă... să salveze viețile, dincolo de faptul că și unii, și alții ar trebui să fie mai degrabă pricepuți în anatomia umană și în efectele substanțelor asupra ei decât în diferite „specialități”, plus că, revenind la personajul care, în mod destul de ciudat, este cel principal al acestui text, după ce l-am auzit repetând de vreo sută de ori, de data asta în mod justificat și după părerea mea, că procurorii din cazul Pantelimon au pus niște întrebări tendențioase martorilor, cu răspunsuri practic induse, exact așa a făcut și el când, după propria-i mărturie (eu lipsind de la emisiunile respective, dacă în emisiuni le-o fi pus), a întrebat „o mulțime de medici” dacă întreruperea administrării noradrenalinei sau scăderea dozei la un pacient cu tensiune 4 cu 3 (parcă așa zicea) poate fi cauza directă a decesului, când o întrebare mai corectă ar fi fost dacă nu cumva menținerea dozei ar fi putut să-i prelungească acestuia viața fie și doar cu câteva ore, pentru că altfel, dacă se pornește (prin spitale, de către medici) de la premisa că de la un moment dat încolo un pacient (încă în viață, subliniez) nu mai poate fi salvat cu tratamentul curent (și nu i se acordă altul, cum nu li s-a acordat celor de la Pantelimon), mă aștept să asistăm și la scene în care, dacă tot nu prea mai are nevoie de el, în timp ce altora, mai în putere, le este vital, să i se ia respectivului până și patul în care încă zace și să fie aruncat pe un hol, într-un colț, pentru ultimele lui poate doar minute, iar dacă tot o mai lălăie atâta până să moară, să i se pună și perna pe față, că tot acolo s-ar fi ajuns mai devreme sau mai târziu. Că despre asta e vorba, pe scurt.

Dar, sigur, genul acesta de corelări absolut logice nu-i vin lui Mircea Badea în minte în (tot mai) multe momente și pe (tot mai) multe subiecte, de unde, repet, și concluzia mea din debutul acestui text, că doar nu era să jignesc omul fără argumente, așa cum face el în (tot mai) multe situații și emisiuni.

P.S. În acest context, dar oarecum într-o altă ordine de idei, chiar nu înțeleg efectiv stupoarea (poate doar mimată sau măcar ușor exagerată) personajului atunci când mărturisea, la rândul lui, că nu înțelege cum de Crin Antonescu a putut să-l socotească pe Klaus Iohannis bun pentru funcția de primvicepreședinte al PNL, dar nu și pentru cea de președinte de țară. Adică – subliniez! – nu invers! Păi și eu cunosc un om pe care îl consider perfect capabil să fie mecanic pentru mașina mea, că e realmente... doctor în motoare, dar nu și să ocupe, de-o aceeași pildă, scaunul de la Cotroceni. Bănuiesc că tot spre stupoarea unor tembeli.