BLESTEM

Mă uitam zilele trecute la imaginile transmise de la reuniunea aceea de la Cotroceni, unde, printre zâmbete şi hăhăieli tâmpe, singura decizie luată pare să fi fost aceea ca preşedintele să iasă şi să spună că iar nu e criză – spre liniştirea românilor sărmani (şi) cu duhul, fericiţi să afle de la cel mai credibil personaj din stat că au rămas şomeri, n-au bani de întreţinere şi flămânzesc din cu totul şi cu totul alte motive, chiar dacă încă învăluite în mister – şi aveam impresia, văzându-i mai ales pe alde Boc şi Ialomiţianu, că e ca şi cum omenirea s-ar pregăti pentru un război atomic, iar autorităţile noastre se pregătesc să-l înfrunte cu câţiva soldaţi costelivi şi zdrenţăroşi, înarmaţi cu săbii ruginite şi scuturi improvizate din capace de tomberon.

Şi mă mai gândeam “ce blestem pe poporul ăsta” ca, fix când, o dată la optzeci de ani, vine o criză majoră în lume, să fie condus de caricaturile astea tragice. Adică, măcar dacă ar fi fost din două una: ori să fure cum fură, dar să fie dracului mai competenţi; ori să fie atât de incompetenţi pe cât sunt, dar să fure dracului mai puţin. Numai că blestemul de-aia e blestem: ăştia şi fură de rup şi sunt şi cum nu se poate mai incompetenţi!