FĂRĂ NUMĂR

Spre deosebire de (foarte) mulţi alţii, nu sunt câtuşi de puţin deranjat de faptul că actualul sistem de vot, având o salutară componentă proporţională, permite accederea în Parlament a unor candidaţi situaţi pe locurile doi sau chiar trei în Colegiile uninominale. Sigur, umoral vorbind, mi-ar fi plăcut şi mie ca pedeliştii perdanţi să nu aibă şansa redistribuirii, dar trebuie să recunosc că, pe de-o parte, unii dintre ei au primit mii, dacă nu chiar zeci de mii de voturi ale unor cetăţeni care, din motive (patologice) de neînţeles pentru mine, au încă încredere în ei şi îi vor acolo, iar pe de alta, tot aşa au ajuns senatori şi deputaţi în legislatura anterioară o grămadă dintre cei cu care simpatizam eu.

În acelaşi timp, tot spre deosebire de (şi mai) mulţi alţii, nu sunt nici pe departe un adept fanatic al ideii că numărul parlamentarilor ar trebui neapărat redus (drastic). Parafrazând o teorie a lui Murphy, în Legislativul nostru şansele ca nivelul de inteligenţă să râmână cât de cât constant e ca numărul ocupanţilor să fie, dimpotrivă, în creştere.

Cu toate acestea, mi se pare o nesimţire fără margini din partea clasei politice ca, în condiţiile în care practic s-a păstrat acelaşi sistem electoral din 2008, iar între timp a existat un referendum perfect valabil (chiar dacă eu l-am boicotat!) care prevedea în mod expres reducerea numărului de parlamentari, să ajungem acum să ne pomenim cu vreo sută... în plus! În ritmul ăsta, nu e departe ziua când şedinţele de plen se vor ţine pe Arena Naţională.