LA PRIMIRE

Acum, dacă tot m-am stârnit cu tenisul, am să continui, chiar dacă, de pildă, Wimbledonul s-a încheiat deja, cu surprinzătoarea victorie a favoritului meu numărul 1, britanicul Andy Murray, şi chiar în detrimentul antipaticului meu numărul 1, Novak Djokovici.

Deoarece, aşa cum am mai tot spus-o, multă vreme n-am mai urmărit competiţiile de profil, am constat că, oarecum între timp, au apărut ceva reglementări noi, cum ar fi dreptul jucătorilor la un anumit număr de “challenge-uri” (pe set), adică de a contesta decizia arbitrilor şi a o confrunta cu o probă video. Până aici toate bune şi frumoase, pe undeva chiar o măsură înţeleaptă, prezentă şi în alte sporturi, printre care hocheiul pe gheaţă, favoritul meu (ca s-o ţinem pe linia asta), şi care poate că ar trebui introdusă cât de curând şi în altele, în frunte cu fotbalul. Ce mi se pare însă de un absurd desăvârşit este următoarea regulă: dacă un jucător aflat la serviciu îl trimite pe primul în fileu sau în aut, iar la cel de-al doilea arbitrii apreciază că mingea a fost din nou în afara careului, iar jucătorul face contestaţie şi are câştig de cauză, acesta obţine nu dreptul firesc, de a repeta cel de-al doilea serviciu, aflat în litigiu, ci de a-l relua pe primul (şi implicit pe al doilea, dacă îl ratează iarăşi pe primul)! (În paranteză fie spus, am descoperit bizareria asta chiar la Wimbledonul recent încheiat, dar, culmea, odată cu Maria Sharapova, aflată la primire şi care se arăta nedumerită până la revoltă de ea, deşi am înţeles de la comentatori că nu e chiar o chestiune de ultimă oră!)

Bun, presupun că ideea de la care s-a pornit a fost aceea de a i se acorda un soi de compensaţie (morală, dar şi… materială) jucătorului obligat de eroarea de arbitraj să treacă prin mari emoţii, ca săvârşind o dublă greşeală, soldată cu pierderea punctului, când în realitate mingea fusese în teren. Ca în multe alte situaţii din tot felul de domenii şi, iată, de pe mai toate meleagurile însă, problema e privită aparent în profunzime, dar cu ochelari de cal, respectiv unilateral, deoarece “compensarea” jucătorului aflat la serviciu se face, de fapt, pe spinarea celui aflat la primire şi care este, ca să zic aşa, cel puţin la fel de nevinovat de greşeala arbitrilor ca şi adversarul său, în schimb e de două ori defavorizat. Iată de ce.

Una la mână: Ratarea primului serviciu rămâne practic incontestabilă. Fie că mingea a fost trimisă direct în fileu, fie că autul a fost atât de clar încât autorul lui n-a avut nimic de obiectat, faptul e deja consumat.

Doi la mână: Se ştie că îndeobşte cel de-al doilea serviciu e executat cu mai multă precauţie decât primul, e (relativ) slab, prilejuind adesea celui aflat la primire un retur de foarte bună calitate, poate chiar câştigător. Prin urmare, atunci când la al doilea serviciu arbitrii strigă din toţi rărunchii şi complet aiurea “aut!!!”, jucătorul aflat la primire se opreşte şi lasă mingea să treacă sau dă în ea de formă, deşi e foarte probabil că ar fi putut-o lovi cu toată forţa, eventual imparabil. Contestaţia (îndreptăţită şi soluţionată favorabil) celui care a servit se prea poate aşadar să demonstreze în cele din urmă că jucătorul văduvit de un punct ca şi sigur a fost de fapt tocmai cel aflat la primire şi care acum, colac peste pupăză, mai are de înfruntat şi DOUĂ servicii, aşadar inclusiv, hodoronc-tronc, pe cel dintâi, executat cu dezinvoltura dată de siguranţa că mai există unul “de rezervă”. Aberant.