MOALE ȘI PE MIJLOC

Partea bună a eliminării Simonei Halep încă din primul tur al Australian Open este că nu mai trebuie să-mi fac griji în privinţa orelor bizare (ale României) la care joacă, pentru a pune la întregistrat transmisiunile de pe cine ştie care dintre cele trei canale Eurosport (inclusiv cel SD, “românesc”, dedicat până acum exclusiv meciurilor din Premier League) sau a calcula dacă se încadrează în cele ultime trei ore disponibile “în reluare” pe Player atunci când acesta funcţionează cum trebuie, adică din doi în trei.

În paranteză fie spus, noul abonament pe o lună la aplicaţie l-am făcut în primul rând pentru a nu rata partidele de snooker ale lui Ronnie O’Sullivan, revenit în circuitul profesionist după o absenţă de opt luni, şi cursele din Cupa Mondială de Schi Alpin, dar se nimerise numai bine şi cu tenisul, fiindcă altfel nu mai am de gând să mă trezesc în toiul nopţii pentru a vedea un eveniment sportiv “live” decât dacă e vorba de NHL. Din fericire, deocamdată au rămas în competiţie celelalte favorite ale mele, superbele Maria Sharapova şi Ana Ivanovici, ale căror apariţii, spre deosebire de ale bietei Simona, sunt sigur că vor fi date în reluare de câte trei-patru ori pe zi.

În ciuda înfrângerii lamentabile, astăzi jucătoarea noastră n-a avut nici pe departe cea mai jenantă prestaţie de care e (in)capabilă şi pe care i-am văzut-o cu stupoare chiar şi atunci când a câştigat nu doar câte o partidă izolată, ci turnee întregi. Ghinionul a fost că adversara “made in China”, locul 133 (!!!) mondial, a evoluat, fără doar şi poate, la nivelul unui număr 6 sau 7, poate 8, oricum din top 10-12, cu care Simona are (mai) mereu probleme, chit că, oficial, ea este, încă, şi deja de multişor, pe 2, iar din câte înţeleg deocamdată nici nu poate coborî mai jos de 5.

E adevărat, de-a lungul timpului s-a întâmplat şi relativ invers, adică o adversară (de top) a Simonei să joace (aproape) perfect, iar constănţeanca să fie pur şi simplu mai bună, dar exemplele de acest gen sunt atât de puţine, încât degetele de la o singură mână mi-ar prisosi să le (e)număr. Tot mai des am senzaţia că evoluează – vorba comentatorilor de sport – “la alibi”, mulţumindu-se, de pildă, să returneze mingile într-o zonă “sigură” a terenului, respectiv – aşa cum mai scriam la un moment dat – pe o suprafaţă de vreun metru pătrat în jurul T-ului de serviciu, pentru ca nu cumva să rişte să le trimită în aut. Asta, desigur, atunci când nu le dă în burta sau de-a dreptul la baza fileului. Loviturile superbe, (tangente) pe tuşe, cu care ne obişnuise şi pe care le plasa cu evidentă premeditare, de oriunde s-ar fi aflat, par să nu mai apară acum decât în situaţii excepţionale, dacă e obligată de o execuţie la fel de bună a adversarei, pe care o ajunge in extremis, returnând-o practic din instinct şi, desigur, datorită imensului talent cu care nu există umbră de îndoială că este înzestrată.

Se prea poate să mă cred eu mai priceput decât am cum să fiu ca unul care, în afară de a urmări, ce-i drept, de zeci de ani şi cu înverşunare transmisiunile de tenis, am pus mai des mâna pe racheta “Reghin”, de lemn, din comerţ, pe care o am din copilărie, ca să o mut dintr-un colţ în altul al dulapului cu vechituri, decât să joc cu ea altceva decât badminton, dar ce nu înţeleg este cum de nu-i atrage nimeni atenţia asupra acestui aspect care mie mi se pare vădit. Iar dacă, totuşi, îi atrage, de ce nu e în stare să se corijeze. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, la conferinţa de presă, ea însăşi recunoştea că “am lovit scurt în primul set”. (Scurt însemnând, de fapt, pe mijlocul terenului, fără vlagă, pentru că “scurta” propriu-zisă tot n-o stăpâneşte). 

Singurele momente când a pus-o într-o oarecare dificultate pe chinezoaică şi a obţinut puncte au fost cele în care “s-a riscat” să trimită mai adânc, spre linia de fund. În rest, un fel de “hit and hope”, cum s-ar spune în snooker, cu nădejdea că adversara, chiar şi nederanjată de vigoarea sau măcar lungimea loviturilor, va greşi “neforţat”, ca un veritabil număr 133 WTA. Ceea ce, spre lauda ei, aceasta s-a încăpăţânat să NU facă.