Cu toate că, în general, sunt un tip cu idei destul de
precise și, uneori, cel puțin conform gurilor rele, chiar fixe, în privința democrației
și, în special, a dreptului de a alege și/sau a fi ales într-o funcție
importantă, gen președinte al României sau măcar membru al Parlamentului, am
pendulat întotdeauna între o atitudine ultratolerantă spre de-a dreptul
anarhică, susținând că absolut oricine poate să candideze, inclusiv partide sau
indivizi cu viziuni profund antidemocratice, fasciste, comuniste, xenofobe, antisemite, rasiste, sexiste și așa mai departe,
totul tranșându-se, desigur, prin vot universal și direct, astfel încât dacă o
majoritate electorală își dorește în fruntea ei astfel de specimene n-are decât
să se spele cu ele pe cap și să le urmeze efectiv orbește către culmi ale
dictaturii și, eventual, în ani grei de război cu ce dușmani interni sau
externi li s-o năzări ălora să descopere pe te miri unde, gen Putin în sau cu
Ucraina, și una (la atitudine mă refer), dimpotrivă, ușor „legionară” și cu
siguranță restrictivă, selectivă, în sensul că orice partid sau individ care se
abate de la regulile de bun-simț democratic ar trebui interzis, inclusiv prin
metode... coercitive spre represive, în ciuda „precedentelor periculoase” care
s-ar crea, mai cu seamă că, recunosc, în anumite momente ale existenței mele,
inclusiv acesta, aș fi mers/merge destul de departe cu asemenea măsuri,
respectiv NU doar împotriva fasciștilor, comuniștilor, rasiștilor,
antisemiților etc., ci și a unora doar insuportabil de imbecili, mincinoși,
demagogi, populiști și cu tot felul de astfel de racile... benigne în termeni
de toleranță și democrație-pur-și-simplu ca singur sistem viabil, cu toate defectele sale, iar ca un exemplu aproape elocvent, trebuie să
mărturisesc că am fost un susținător (chiar dacă mai puțin fervent decât alții,
tocmai datorită sau din cauza conflictelor mele de conștiință cu prima poziție
înfățișată mai sus) al punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care, practic de frica
imbecilității unei majorități îndobitocite după zeci de ani de dictatură
comunistă și care ar fi putut să voteze (cum, de fapt, a și făcut-o la 20
mai 1990 și chiar mai târziu) „greșit” sau de-a dreptul „prost”, voia să
restrângă (probabil ușor abuziv în termeni de democrație absolută și
contemporană) dreptul foștilor activiști comuniști și securiști de a participa în alegeri, cel puțin
pentru o vreme.
Iată de ce și în privința scandalului iscat prin
interzicerea candidaturii Dianei Ivanovici (ex-Șoșoacă, dacă am înțeles bine
statutul ei marital actual) la președinția țării de către CCR atitudinea mea
este una... nuanțată, pe de-o parte înțelegându-i, cât de cât, și pe cei care
se dau de ceasul morții că e o măsură „fără precedent”, fără să sesizeze,
totuși, amănuntul minor, dar esențial că și personajul în cauză e la fel, adică
fără precedent, eclipsând, prin delirurile ei, până și derapajele de odinioară
ale lui Corneliu Vadim Tudor, însă pe de alta simțindu-mă și, cumva, ușurat că
n-o să dorm, în nopțile dinaintea alegerilor și, Doamne ferește!, în cele de
după, cu spaima că inteligenții, frumoșii, talentații și chiar suavii alegători
români vor pune în majoritate ștampila pe respectiva candidată, cu alte cuvinte
„curat neconstituțional, antidemocratic și fără precedent, bă CCR, dar bine că
ne-ai scăpat, dracului, de nebună!”, context din urmă în care chiar îmi vine
destul de greu să înțeleg de unde această frenezie a partidelor „democratice”,
„de dreapta”, gen PNL și USR, în a-și pune poalele-n cap și onorabilitatea la
bătaie doar pentru a apăra „principiul sfânt” al lăsării unei asemenea
caricaturi să candideze și mă întreb (deocamdată retoric, dar voi avea un
răspuns după alegeri) ce efecte poate să aibă o asemenea atitudine în fața electoratului
propriu, alcătuit – îmi place să continui să cred, deși o fac din ce în ce mai
puțin – din oameni cu oareșice scaun la cap, oripilați și ei de ieșirile în
decor ale respectivei, din ultimii mulți ani.
În încheiere (una pe care, însă, o presimt mai lungă decât
și-ar imagina eventualul cititor), mi-ar fi plăcut să pot să adresez unor
reputați constituționaliști, specialiști în drept de toate felurile, roman și
așa mai departe, juriști, magistrați etc. câteva întrebări la care nu e că aș
avea răspunsuri preconcepute sau ceva, fiind acum insinuant și ironic, ci chiar
n-am, ca, de pildă, cum sau cine sau dacă ar trebui (cineva) să intervină în
cazul în care, mergând cu demonstrația la absurd, ar învia din morți Hitler
și/sau Stalin și/sau măcar Ceaușescu, ar aduna 200.000 de semnături, și-ar
(re)lua cetățenia română etc. și s-ar înscrie la BEC pe lista candidaților la
Președinția României, asta, firește, dincolo de amănuntul că măcar unii dintre
ei, și în special Ceaușescu, au, totuși, e adevărat, spre deosebire de Diana
Ivanovici (ex-Șoșoacă), niscai condamnări penale, dar cu amendamentul că oricum
există cohorte de români liberi și cu drept de vot care acum chiar vor să-l
reabiliteze pe al nostru, constatând că procesul lui a fost măsluit, că a fost
o barbarie să-l execuți de Crăciun și așa mai departe, chiar dacă eu unul am
fost ușurat atunci și absolut împăcat de atunci înainte, până în zilele
noastre, când și că s-a întâmplat, iar singura teamă sau grijă pe care o mai aveam în
zilele revoluției și chiar luni întregi după era ca nu cumva execuția cu
pricina și imaginile de la ea să fi fost niște înscenări și/sau trucaje
meșteșugite.
Dar ca să reformulez și, cumva, să revin, totuși, la
rațiune, chiar nu știu ce s-ar putea face, sau dacă ar trebui să se facă ceva,
în cazul în care ar apărea un candidat la președinție a cărui platformă
politică, poate într-un singur punct, ar fi ca, odată ales, să arunce în aer
(la propriu, cu dinamită) Parlamentul aflat în plen (adicătelea, cu tot cu
parlamentari). În fond, toată campania lui pe o asemenea temă ar fi una în care
doar și-ar exercita „libertatea de exprimare” sau, după cum am auzit de la un
semispecialist că ar și îngădui marile instanțe internaționale, gen Convenția
sau Comisia de Nuștiuunde, ar pune sub semnul întrebării valorile democratice,
dar FĂRĂ să folosească violența, cel puțin până la un punct (punctul acela
fiind, din păcate, DUPĂ eventuala lui alegere). Ar trebui să-l luăm doar de
gargaragiu, convinși și sperând că pur și simplu mănâncă rahat și, odată ales,
doar își va încălca, la fel ca mai toți politicienii, promisiunile și, prin
urmare, NU ar dinamita Parlamentul? Sau cineva (poate tot CCR) ar trebui să
facă, totuși, ceva să nu ajungem să verificăm pe pielea noastră (sau, în fine,
a parlamentarilor, oricum detestați de români, așa încât...) dacă e sau nu un
om de cuvânt?
Iar, în fine, ca un exemplu și mai plauzibil, nu-mi dau
seama care ar trebui să fie atitudinea instituțiilor abilitate ale statului,
oricare ar fi ele (că CCR nu e, conform unora), față de un candidat care ar
promite doar că, a doua zi după ce ar câștiga alegerile, ar transforma țara în
monarhie și ar deveni rege (eu, unul, l-aș și vota!), dat fiind că în
Constituția actuală există un articol (cel pentru care eu NU am votat-o la
referendum și n-aș fi făcut-o nici dacă în rest ar fi fost copy/paste după cea
americană sau franceză sau engleză, dacă cei din urmă ar fi avut cu adevărat
una) conform căruia forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul
unei revizuiri a ei, în veci.
Sau, ca să închei în sfârșit cu adevărat, dacă un candidat
ar promite că, odată ales, s-ar face dictator comunist sau fascist (ceea ce iarăși
ar contraveni Constituției, că nici pluripartitismul, de pildă, nu poate fi abolit) și ar porni un război împotriva Ungariei sau Bulgariei sau Mongoliei.
Îl lăsăm să candideze și mai vedem noi ce și cum după ce (sau, în fine, dacă)
iese învingător, rugându-ne ca românii să nu fie așa de... încât să-l voteze
masiv (chestie pe care eu, unul, nu m-aș baza!)?! Ceva parcă nu e-n regulă.
