ZIUA CEA MICĂ ȘI NEAGRĂ: TRUMP SE ÎNTOARCE

În vremurile deja imemoriale din urmă cu vreo, cel mult, patru-cinci luni, când alte griji (politice) n-aveam decât să ne uităm cu un dispreț superior la imbecilii din SUA care tocmai se pregăteau să voteze masiv, la alegerile (lor) prezidențiale, cu o caricatură de măscărici sinistru absolut penal și dus departe rău cu pluta, mi-am exprimat, totuși, la un moment dat, profunda nedumerire în legătură cu o serie de pretinși analiști de pe la noi, printre care (dacă nu chiar în frunte cu) unul provenit dintr-un fel de pamfletar de ore mici, de adâncimi abisale (spre deosebire de cele de vârf), ale unei televiziuni altminteri importante de știri, care vorbeau, la rândul lor, cu un fel de ironie încă și mai arogantă despre „stabilitatea”, chipurile perpetuă și inalienabilă, din România, unde, printre altele, coaliția de guvernământ obținuse relativ de curând, într-o alianță electorală, aproape 50% la alegerile europarlamentare (în timp ce prin Europa veneau în forță toate formațiunile extremiste de scelerați) și, separat, nu știu câte (dar cam toate) mii de primării din întreaga țară la cele locale, fără ca, măcar, peste alte doar foarte puține luni, să pot să am satisfacția cinică și amară de a-i vedea turnându-și cenușă în cap când s-a ales praful de ea (la „stabilitate” mă refer), cu tot felul de georgești și alte dihănii dezgustătoare târându-se de pe sub bolovanii unde au zăcut încă de pe la dispariția lui Vadim Tudor, până în vârful ierarhiilor la alegerile (noastre) prezidențiale (ulterior anulate) și parlamentare (ulterior validate).

Ei bine, nu mult după toate astea, liderul de opinii absurde al grupării de analiști amintite, fostul pamfletar... și așa mai departe, printre altele un declarat (fost?) susținător al lui Trump, chipurile dezamăgit de prestația acestuia din primul mandat, când nu s-a arătat atât de dement pe cât se anunțase și, deduc, sperase (ex?)pamfletarul nostru să fie, a început să, cumva, ne amenințe că, începând cu ziua istorică de, iată, azi, 20 ianuarie 2025, când Trump va (re)intra efectiv în funcție și acțiune la Casa Albă, „multe se vor schimba”, „lumea nu va mai fi la fel” etc., vorbe rostite, de fiecare dată, de către (ex?)pamfletar, cu aceleași inflexiuni misterioase pentru mine cu care rostea cuvântul „stabilitate”, încât, așa cum nici atunci nu înțelegeam dacă e de bine sau de rău, acum nu înțeleg dacă este vorba de vreo presimțire (pe bază de „analiză”, firește) a individului că revenirea lui Trump va fi un fel de catastrofă (ne)naturală pentru omenire (așa cum, de pildă, mă tem cu adevărat eu!), sau, dimpotrivă, o binecuvântare pe măsura unui asemenea personaj providențial (la Trump mă refer, în viziunea susținătorilor), deruta mea totală având la bază faptul că, pe de altă parte, chiar și dincolo de mărturisirea expresă că, măcar, „a fost” trumpist, (ex?)pamfletarul îmi pare și acum ușor sedus de diliu, mai ales că, așa cum spuneam și chiar am scris cu altă ocazie, al nostru părea dezamăgit tocmai de faptul că americanul nu fusese destul de tranșant în a pune în practică, în timpul primului mandat prezidențial, toate imbecilitățile și nenorocirile promise, pe când acum pare mai hotărât ca oricând să nu repete această „greșeală”, recte să LE pună, astfel încât (ex?)pamfletarul s-ar putea declara, în sfârșit, fie și cu o întârziere de un mandat al lui Biden, satisfăcut în vechile lui așteptări.

Cu alte cuvinte, mi-e foarte neclar de ce, dacă e aproape convins că Trump se va ține de promisiuni (cele mai noi sau mai vechi, că sunt cam aceleași), (ex?)pamfletarul pare mai degrabă ușor îngrijorat, în loc să țopăie de fericire că idolul său (fie și de odinioară) se va pune gospodărește pe treabă să schimbe nu doar fața Americii, ci și, iată, a întregii lumi, că prea s-au săturat oamenii de pretutindeni de bine, pace (până la demența altui suveranist scelerat, Putin), unitate și prosperitate, și simt nevoia să vină în fruntea lor niște personaje hotărâte, autoritare, cu aspirații suveraniste, care vor să redea țărilor lor strălucirile de odinioară, demnitatea națională, respectul cuvenit din partea vecinilor și așa mai departe, asemenea unor Hitler, Stalin, Mao, Ceaușescu...

Ca să nu fiu nedrept, trebuie să spun că, la mult timp după ce eu însumi am început să mă întreb, retoric, dar cu speranța-n suflet, ascultându-l, cum ar fi ca, totuși, să nu se întâmple, până la urmă, nimic deosebit după (re)venirea lui Trump, așa cum, grosso modo, nu s-a întâmplat nici în primul său mandat, când temerile (mele) erau cam la fel de mari, (ex?)pamfletarul nostru a început s-o facă și el, adoptând o tactică pe care a mai folosit-o și în timpul campaniei electorale de la noi, când spunea că „nu exclude AAABSOLUT nimic”, respectiv „se poate întâmpla AAABSOLUT orice”, astfel încât, „la finalul zilei” (cum zic americanii, iar la noi s-a preluat, ca multe alte expresii, într-o traducere mot a mot și înlocuind unele neaoșe mult mai inspirate și potrivite, gen „în cele din urmă”, „într-un final/târziu” etc.), indiferent ce se petrece într-o privință sau alta – ca, de pildă, Trump să facă prăpăd în America și lume sau, dimpotrivă, să doarmă-n ghete tot mandatul ca Iohannis; ori, la noi, să câștige Georgescu din primul tur sau să fie eliminat de CCR și să câștige... un (alt) cimpanzeu detașat de la grădina zoologică –, (ex?)pamfletarul să poată spune, cum deja o face privitor la tot și la orice: „Vedeți că am avut dreptate?”.