PENSIONARI POST-MORTEM

Tocmai citeam că iar s-a schimbat Legea pensiilor! Cum mai spuneam cândva, nu e că mi-aş face griji că până mi-o veni mie rândul n-o să se mai schimbe de încă douăzeci de ori (foarte probabil în şi mai rău!), dar tot mă apucă dracii de câte ori îl văd pe câte un pedelist de-ăsta cu creierul cât gămălia acului, care încearcă să ne liniştească, explicându-ne că împingerea vârstei de pensionare până aproape dincolo de cea a speranţei de viaţă se face treptat, până, hăt, prin 2030, când cică şi condiţiile de trai din România vor fi asemănătoare cu cele din ţările normale (care, n-am înţeles de ce, vor stagna în tot timpul ăsta), iar oamenii vor fi mai longevivi.

Treaba e că, dintr-o nefericită potriveală, se pare că eu m-aş număra printre primii “beneficiari” ai vârstei de pensionare de 65 de ani, şi asta după ce nu doar că înainte de 1989 am apucat să înghit cantităţi impresionante de tacâmuri de pui şi din vestitul salam cu soia (care, e drept, nu ştiu dacă în ultima vreme nu cumva a fost trecut de către nutriţionişti pe lista alimentelor recomandate!) şi să respir aer tare de Cernobîl, dar am “înghiţit” şi toate aberaţiile vieţii cotidiene de după, şi mai ales din ultimii doi ani, care simt eu, aşa, lăuntric, mi-au şubrezit sănătatea, dacă nu neapărat decisiv, oricum într-o măsură suficient de mare cât să nu mi-o repare următorii douăzeci de ani, oricât de prosperi ar deveni ei, fie şi brusc, dintr-o dată, pe neaşteptate şi peste noapte. Aşa încât, chiar nu văd cum aş profita, individual sau împreună cu toată generaţia mea, de schimbările spectaculoase la nivelul speranţei de viaţă pe care le anticipează idioţii ăştia, ca să fiu împăcat cu gândul că va trebui să muncesc până la adânci bătrâneţi pentru pensia de rahat pe care mi-o asigură statul nostru drag.