UN ŞORIC OBIŞNUIT

Aşa cum în general viaţa politică românească din ultimii douăzeci de ani, printre multe alte efecte şi influenţe, care mai directe şi mai esenţiale, care mai pe ocolite şi mai nesemnificative, asupra mea, mi-a schimbat radical percepţia despre I. L. Caragiale, pe care până în 1989, neştiutor cum eram în ale democraţiei autohtone, îl socoteam un genial făuritor de situaţii şi mai ales caractere pitoreşti, ca să înţeleg apoi că era mai degrabă doar un excelent cronicar, consemnând întâmplări şi personaje absolut reale (în zilele noastre e suficient să vă uitaţi măcar cinci minute la alde Popoviciu, Vişan, Spînu, Murg, Liga etc. ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, şi n-am motive să cred că acum o sută şi ceva de ani lucrurile erau foarte diferite), apariţia intempestivă în spaţiul public a inspectorului-şef Şoric mi-a spulberat o bună parte din admiraţia pe care o nutream pentru creatorii unor Garcea sau Tuzgureanu, şi nu m-aş mira dacă ei înşişi s-ar simţi deodată complexaţi că n-au putut mai mult.

Având în vedere că fără întâmplarea de la Piatra Neamţ n-am fi aflat nimic nici despre existenţa domnului Şoric – care nu ştiu dacă are o vilă pe care n-o poate justifica, aşa cum pretinde presa, dar cu siguranţă are ceva la cap –, e mai mult decât plauzibil că în ţară se află în funcţii importante nenumăraţi alţi asemenea Şorici care abia aşteaptă să iasă la rampă.