CA-N FILME

În schimbul relativ modicei sume de vreo 20 de lei pe lună (poate şi mai puţin, deoarece am beneficiat de o megaofertă inclusă în pachetul de bază, dar atât costă acum ca extraopţiune), cât plătesc pentru HBO (plus Cinemax şi cam inutilul HBO Comedy), iată că, printre multe altele, tocmai am economisit între 20 şi 50 de lei (două bilete, în funcţie de cinematograf), pe care, la drept vorbind, nu i-aş fi dat niciodată să mă duc la indiferent ce film românesc, şi cu atât mai puţin la unul regizat de Tudor Giurgiu, individ faţă de care am dezvoltat o profundă antipatie încă de pe când era director general al TVR şi mi-am consolidat-o definitiv după ce am luat câteva ţepe la multiplexul patronat sau fondat sau doar condus într-o anumită perioadă de el. Este vorba despre “De ce eu?”, al cărui subiect se bazează pe întâmplările soldate cu sinuciderea tânărului procuror Cristian Panait în anul 2002, şi care, ca să fiu excesiv de sincer, aşa cum în general am prostul obicei, adesea cu consecinţe dintre cele mai neplăcute asupra propriei mele persoane, pentru un film românesc apărut în ultimii ani mi s-a părut chiar neaşteptat de izbutit.

Ce-i drept, spre deosebire, par egzamplu, de Cristian Tudor Popescu, care s-a exprimat foarte critic la adresa lui, acuzându-i pe realizatori de manipulare (?!), am două mari avantaje: pe de-o parte, sunt un biet cinefil de rând, fără nicio pretenţie de “expert”, astfel încât pot să fac o distincţie clară între un documentar şi un simplu film artistic “INSPIRAT de un caz real”, iar pe de alta, la fel ca şi acum, şi din motive oarecum similare pe alocuri şi aproximativ radical diferite în alte privinţe, în timpul guvernării pesediste dintre 2000 şi 2004, când e plasată acţiunea, interesul meu pentru tot ce ţinea de politică era absolut nul, fapt care, coroborat cu amănuntul esenţial că nici în perioadele când, dimpotrivă, eram de-a dreptul pasionat de ea, nu mă dădeam în vânt după “dezvăluirile” din presă, aşa-zisele anchete, realizate însă, cu rarisime excepţii, pe cât de amatoristic, pe atât de partinic, face ca amănuntele “cazului Panait” să-mi fi fost aproape necunoscute; iar cât oi fi ştiut la vremea aceea, am uitat cu desăvârşire între timp. Prin urmare, m-am uitat la “De ce eu?” exact cum mă uit la sutele de filme americane, englezeşti, franţuzeşti, ruseşti… bazate pe tot felul de astfel de fapte, întâmplări sau cazuri reale, dar ale căror detalii îmi sunt cel puţin la fel de străine, fără ca asta să mă împiedice să savurez (sau nu) un demers în primul artistic. Dacă filmele au meritul de a fi atât de bine făcute încât să-mi trezească interesul şi pentru povestea din spatele lor, caut (pe Google) şi, eventual, văd şi diferenţele dintre realitate şi ficţiune. Dacă nu, nici măcar.

Acestea fiind spuse şi trecând peste perpetuata mea lipsă de interes faţă de subiect, filmul lui Tudor Giurgiu (care e şi coscenarist) nu mi s-a părut cu nimic mai prejos decât mult lăudatul şi nominalizatul “Leviathan”, cu care de altfel se aseamănă măcar pentru că şi acela e bazat tot pe nişte întâmplări reale mai cunoscute spectatorilor ruşi decât altora: bine condus, cu un scenariu închegat, uşor de urmărit chiar şi pentru cei (ca mine) prea puţin familiarizaţi cu cazul, o reproducere destul de fidelă a atmosferei acelor ani şi chiar un sunet mai rezonabil decât îndeobşte la producţiile autohtone. Acum, ce-i drept, pentru că l-am văzut înregistrat (pe DVR) şi la o oră când soţia dormea, am ascultat coloana sonoră în căşti (fără fir) şi cu volumul cam la maximum, aşa că s-ar putea să-mi fi scăpat anumite deficienţe, la fel cum se prea poate să se fi întâmplat şi cu micile anacronisme, despre care citeam pe undeva că ar exista, deoarece, aşa cum am mai menţionat în numeroase ocazii, atunci când mă uit la filmele româneşti nu le aloc în fapt decât o mică parte din atenţia mea distributivă, între timp efectuând diverse alte activităţi (casnice).

În privinţa prestaţiilor actoriceşti, o surpriză plăcută a constituit-o pentru mine Dan Condurache, care, după foaaarte mulţi ani în care s-a măscărit prin tot soiul de comedioare penibile pe scenele teatrelor şi prin filmuleţe/telenovele de tip protevist, mi-a şi, mai cu seamă, şi-a amintit că este foarte bun în rolurile dramatice. Cu puţină ambiţie şi ceva mai mult exerciţiu se poate apropia de strălucirea de altădată (cam dinainte de Revoluţie!). În schimb, la capitolul dezamăgiri, îl pot menţiona pe Mihai Constantin, fabulos în nenumărate piese de teatru la care am avut norocul să fiu spectator, dar supărător de fals acum.

Distribuirea în rolul principal a unui (tânăr)(actor)(relativ) necunoscut (cel puţin mie, dar n-aş băga mâna în foc că şi amatorilor de telenovele şi/sau emisiuni de divertisment, fiindcă nu sunt la curent cu fenomenul), Emilian Oprea, mi s-a părut şi ea o idee bună, deoarece contribuie la crearea unei senzaţii de autenticitate. Chiar dacă mă număr printre cei care nu doar că preferă să vadă cât mai multe vedete pe afişul unui film (american), dar de multe ori acesta e criteriul decisiv pentru a-l urmări, de la o vreme am început să gust tot mai mult apariţiile inedite, mai ales în astfel de pelicule inspirate de întâmplări adevărate, pentru că în multe momente poţi avea impresia că protagonistul, respectiv ilustrul necunoscut care îl interpretează, este unul şi acelaşi cu personajul real. Cu condiţia, fireşte, să joace onorabil, aşa cum a fost cazul acum. 

Una peste alta, deşi departe de a-l putea pune alături de puţinele mele filme româneşti favorite de după Revoluţie, cum ar fi “California Dreamin’ (Nesfârşit)”, “Restul e tăcere” sau “Hârtia va fi albastră”, “De ce eu?” este unul dintre cele aproape la fel de puţine la care probabil că şi dacă m-aş fi nimerit într-o sală de cinema aş fi rămas să-l văd până la capăt, ceea ce nu e chiar de colo având în vedere că durează două ore încheiate. Iar prin comparație cu porcării sinistre de genul “Love Building”, “Alt Love Building” sau “#Selfie”, despre care am socotit sub demnitatea mea să scriu cu toate ca m-am chinuit să le văd, e o adevărată capodoperă!