SCHIMBAREA (MEA) LA FAȚĂ

Fac parte dintr-o generaţie aparte în istoria României, nu neapărat mai bună sau mai rea decât altele, dar, cu siguranţă, (cea) mai numeroasă: “decreţeii”. Atât de numeroasă, încât, de-o pildă, îmi amintesc că în copilărie, fără să cunosc la vremea aceea explicaţia (politico-)ştiinţifică, eram doar uimit şi, pe undeva, mândru că, atunci când ne “adunam în careu”, în curtea şcolii, cei de-o seamă cu mine ocupam aproape jumătate din ea, iar clasele noastre erau botezate până la litera “J”, în timp ce ale celorlalţi ani nu ajungeau decât până la “D” sau “E”, raport ce s-a păstrat, fireşte, şi în liceu, iar la momentul examenelor de admitere în facultăţi concurenţa mergea până la 15-20 de candidaţi pe un loc, ba chiar şi mai mult în cazul “incorporabililor”, cum s-a întâmplat să fiu şi eu la prima tentativă (nereuşită). Atât de numeroasă, încât, de-o altă pildă, în zilele noastre a determinat schimbarea legislaţiei în domeniul pensiilor (sau, cel puţin, dezbateri necontenite în Parlament, pentru că la noi nu ştii niciodată când s-a adoptat cu adevărat o lege şi de câte ori va fi amendată, abrogată, reluată şi aşa mai departe), cu modificări esenţiale ce sunt preconizate să intre în vigoare fix în perioada când îmi va veni şi mie sorocul, de teamă că întregul sistem – şi-aşa ca vai de el – se va da prăbuşi definitiv odată cu ieşirea “decreţeilor” din câmpul muncii. 

Acestea fiind zise în chip de introducere care deja nu mi se mai pare să aibă chiar atâta legătură cu ceea ce voiam să spun de fapt, decât, poate, apropo de pensie şi bătrâneţe, după cum se va vedea mai târziu (dar nici chiar aşa!), voi continua cu o mărturisire: după o jumătate de viaţă întreagă în care am crezut, iar uneori am şi propovăduit, cu mijloacele mele limitate, din toate punctele de vedere, şi fără a fi vreodată înregimentat politic (UTC-ul în care am fost băgat practic cu forţa la 14 ani, aşadar, printre altele, înainte de majorat, nu se pune), “valorile” de dreapta, pe care până relativ recent am crezut cu tărie că le reprezintă Partidul Naţional Liberal sau diferitele lui avataruri avute de-a lungul (pen)ultimilor cam 22 de ani (adică din 1990 până prin 2012), încep să mă simt din ce în ce mai apropiat de cele de stânga.

Una dintre, dacă nu chiar principala explicaţie (ca să nu spun scuză) pe care (mi-)am găsit-o pentru această radicală schimbare de viziune, ar fi simpla înaintarea în vârstă, care, fără să aducă în mod obligatoriu şi o sporire proporţională a înţelepciunii (pe care, aşadar, n-o invoc), de la un moment dat încolo va aduce în schimb, garantat, tot soiul de (alte) neajunsuri, cum ar fi bolile şi bătrâneţea. Prin urmare, în perspectiva scăderii propriilor puteri, este pe undeva firesc, zic eu, să nădăjduiesc la un ajutor din ce în ce mai însemnat din partea statului, apanaj al ideologiei social-democrate mai curând decât al celei liberale. Entuziasmul tinereţii, când, la 20-25 de ani, prea puţin convins că voi avea atâta răbdare sau laşitate să ajung până spre 50, eram adeptul teoriei că oamenii trebuie să se descurce pe cont propriu, fiecare după cât îl duce capul şi îl ţin forţele, a lăsat locul unei concepţii mai moderate, într-o paradigmă filosofică diametral opusă celei enunţate la un moment dat de Petre Ţuţea, care, citând sau parafrazând, din câte înţeleg, un gânditor francez, spunea: “cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet; cine, la 40 de ani, mai este de stânga, e un imbecil”.

De altfel, tot în apărarea mea, trebuie să spun că, încă de la începutul anilor ‘90, când mă războiam, uneori şi la propriu, cu tot soiul de fesenişti, inclusiv (foşti) prieteni buni, aduceam drept argument al fermelor mele opţiuni de dreapta (într-o vreme când asta reprezenta aproape un act de eroism) nu atât superioritatea doctrinei liberale în absolut şi perpetuu, cât necesitatea implementării ei în România acelor ani, când ţara venea după jumătate de secol de comunism, adică dintr-o guvernare de (extremă) stânga.

Cu alte cuvinte, pe de-o parte, era ideea, simplă, de a încerca şi altceva, în condiţiile în care (un fel de) stânga eşuase lamentabil, deşi avusese atâta amar de timp să-şi arate binefacerile, iar, pe de alta, exista o logică, la fel de simplă, conform căreia, câtă vreme stânga înseamnă, grosso modo, o (re)distribuire, în principiu echitabilă, a avuţiei unei societăţi, această avuţie trebuia mai întâi creată, şi anume prin politici liberale. Sigur, pe undeva bravam, exagerând, cu o încredere mai mare în prima parte a aserţiunii decât în a doua, dar susţineam că e nevoie de vreo douăzeci de ani de capitalism, chiar şi sălbatic, în care să se acumuleze, fie şi de către un număr relativ mic de oameni şi poate nu întotdeauna prin mijloace pe de-a-ntregul morale sau chiar perfect legale, averi, după care, OK, putea veni o mai scurtă sau mai lungă perioadă de guvernare socialistă, care să împartă, cât ar fi fost ea în stare de just, aceste averi către întregul popor. În anii ‘90, când sărăcia era lucie, stânga n-ar fi avut de împărţit decât praful de pe tobă.

Din păcate, e adevărat, lucrurile n-au mers nici pe departe pe făgaşul anticipat, şi cu atât mai puţin pe cel dorit de mine atunci, aşa încât, la drept vorbind, nici acum stânga n-ar avea mare lucru de împărţit, deşi cei douăzeci de ani au trecut. Ce voiam să subliniez e doar că această schimbare de macaz a mea, dincolo de subiectivismul inerent şi asumat, are origini destul de vechi şi nu reprezintă o atât de mare inconsecvenţă pe cât le-ar putea părea unora la prima vedere. În plus, ţin neapărat să precizez – şi-mi pare doar rău că n-am făcut-o din capul locului, ci abia acum, în încheiere – ea nu are nicio legătură cu contextul actual, mai restrâns, al problemelor premierului pesedist Victor Ponta cu DNA sau, mai larg, al transformării, în ultimii ani, PNL într-o entitate penibilă şi fără nicio legătură cu partidul sau, uneori, doar schijele lui cu care am simpatizat vreme de peste două decenii. Oricum, până să ajung, dacă vreodată (lucru foarte improbabil), să şi votez cu sau măcar să susţin public un partid social-democrat, va mai curge multă apă murdară pe Dâmboviţa, iar PSD va trebui să-şi mai cearnă multă pleavă prin sita puşcăriilor.

Dacă tot a venit însă vorba, poate şi de teama (re)venirii, prea curând, la (deplina) putere a unui partid care l-a înghiţit, de pildă, cu guvernarea lui sinistră cu tot, pe unul ca Emil Boc şi îl propune ca viitor prim-ministru pe un alt personaj caricatural, vajnicul Cătălin Predoiu, cel care, printre altele, scos din joben, odinioară, de Călin Popescu-Tăriceanu, a dus pe culmi nebănuite “consecvenţa” bovină în politică, rămânând agăţat cu ghearele şi cu dinţii de un fotoliu ministerial de-a lungul a două guvernări perfect antagonice (la vremea respectivă, că după aia s-au “pupat toţi Piaţa Endependenţei”, făcându-l pe fostul ministru să pară un ditamai vizionarul!), am să recunosc deschis că nu mă număr printre cei mai nerăbdători să-l vadă pe Ponta – cu toate păcatele lui, inclusiv capitale, despre care am scris cu mult înainte să fie votat într-o veselie ca mare speranţă a PSD+PNL=USL=… – plecat din Palatul Victoria. 

Sigur, într-o ţară “normală”, civilizată, aşa cum poate va fi şi România într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, un premier intrat în vizorul Justiţiei şi-ar da demisia neîntârziat, dar, pe de altă parte, în nicio ţară cu adevărat cilizată nu există o instituţie care să aibă o normă aproape zilnică de politicieni (importanţi) acuzaţi de tot soiul de fapte săvârşite în general cu ani de zile în urmă, dar pe care le descoperă (sau, mă rog, chipurile, atunci le termină de “instrumentat”) în momente aleatorii cheie: în cazul unora, la final de mandat; în al celorlalţi mai pe la mijlocul lui sau în campaniile electorale.