VARA LA ŢARĂ 2 sau AM FOST NICĂIERI, SĂ NIMIC

Când eram eu mic, dacă nu cumva chiar şi mult mai târziu, după ce nu mai aveam nici măcar scuza asta, nutream convingerea fermă că sintagma “la ţară”, folosită de mai toţi prietenii mei atunci când mă anunţau – care cu bucurie, care cu părere de rău, în funcţie de tot soiul de criterii subiective de moment sau perpetue – că trebuie să plece pentru a-şi petrece o parte din vacanţele de vară, desemnează un loc anume, bine definit şi relativ omogen, exact ca “la mare” sau “la munte”, pe care le utilizam şi eu la fel de frecvent. Ca bucureştean get-beget şi, pe deasupra, “decreţel” autentic, din primul val, venit pe lume aşadar cam hodoronc-tronc, ca să nu spun din greşeală (cu toate că mama pretindea că şi-ar fi dorit atâţia copii încât să poată alcătui o echipă de handbal feminin şi alta de handbal masculin, dacă nu chiar de fotbal!), când ai mei aveau o vârstă la care alţii mai harnici erau deja bunici, iar peste puţini ani ar fi putut deveni şi ei dacă unica mea soră n-ar fi avut alte concepţii, mai revoluţionare, despre rolul femeii în societate, nu doar că n-am avut neamuri în afara oraşului, la care să fiu trimis din când în când, dar nu le-am avut nici în interiorul lui, pentru că mama şi tata au fost copii unici (la propriu, adică la părinţi, nu doar în felul lor!), astfel încât nici în ziua de azi nu mă descurc prea grozav când vine vorba despre hăţişul relaţiilor de rudenie (ale altora), cu veri (primari sau nu), mătuşi, unchi, nepoţi (de toate felurile), cumnaţi, naşi, cumetre şi aşa mai departe, fiindcă am nevoie de ceva timp să mă dumiresc care ce e cu cine.

În urmă cu câteva săptămâni, coincidenţa multiplă face să fi primit două invitaţii diferite, de la tot atâţia prieteni (dintre care unul chiar mai mult decât atât, de-a dreptul… cumnat?, adică soţul uneia dintre surorile nevesti-mii… brrrr!), să merg, desigur, “la ţară”. Pe lângă faptul că vizitele erau programate iniţial în aceeaşi zi, aşa cum am eu întotdeauna bafta, şi abia cu chiu cu vai am izbutit să le decalez, cele două localităţi se aflau la vreo douăzeci de kilometri una de alta pe şosea şi probabil doar doi sau trei în linie dreaptă, practic pe două văi paralele din judeţul Argeş. Cum ar veni, aproape ca în vechea mea convingere greşită. În plus, ambilor proprietari (deveniţi prin moştenire) li s-a pus de la o vreme pata să-şi amenajeze acolo câte o deocamdată n-am înţeles bine ce şi nici lor nu pare să le fie pe de-a-ntregul clar – casă de vacanţă, loc de retragere la bătrâneţe, viitoare pensiune aproximativ turistică, fermă cu scop lucrativ… –, dar în orice caz ceva care deocamdată înghite mulţi bani (de la nişte oameni departe de a fi înstăriţi) şi tot puţinul lor timp (care altfel ar fi fost) liber.

Asta însă îi priveşte pe ei. Pe mine, în schimb, m-au ademenit promiţându-mi o zi, respectiv un întreg weekend, de neuitat, în mijlocul naturii, la aer verde şi iarbă curată, departe de zgomotul, poluarea şi codurile galbene de caniculă ale metropolei. Sigur, în subsidiar, unul dintre ei de fapt n-avea (şi n-are nici acum) maşină cu care să ajungă acolo ca să-şi mai ducă o unealtă-două, aşa încât apelează, prin rotaţie, la toţi prietenii motorizaţi, pe care îi mai pune şi la treabă prin curte, să taie o iarbă sau să culeagă o prună, iar acum venise rândul meu. Deşi m-am prins la timp de, literalmente, maşinaţiune şi uneltire, mi-a fost nu ştiu cum să-l refuz.

Ei bine, cum spunea un personaj dintr-un film, cu toate că nu-mi făcusem nicio iluzie, am fost profund dezamăgit. De pildă, ca unul care, după toate aparenţele, sunt mai degrabă descendent al celor care în zorii umanităţii se îndeletniceau cu meşteşugurile sau negoţul decât cu vânătoarea, nu împărtăşesc pasiunea covârşitoarei majorităţi a puţinilor mei prieteni (şi în general a românilor) pentru făcut grătar în aer liber. Prin urmare, faptul că mai bine de jumătate din fiecare zi petrecută acolo a fost alocată pregătirii unor mese la care şi-aşa a trebuit să înghit mai multă carne decât mâncasem tot anul nu m-a distrat nici pe departe atât cât se pare că i-a amuzat pe ei. Ce-i drept, fumul înghiţit cu aceste ocazii a fost mult mai puţin nociv decât cel de la motocoasele pe benzină cu care nu doar ei doi, ajutaţi pe ici pe colo, prin părţile mai lejere, într-un demers cu valenţe sinucigaşe din mai multe puncte de vedere, de mine, ci şi câte doi-trei indivizi din imediata vecinătate şi alţi câţiva răspândiţi de-a lungul şi de-a latul satelor şi-au cosit, PE RÂND, iarba de prin ogrăzi, asigurând şi un ambient sonor care m-a făcut mai întâi să-l rememorez, iar apoi de-a dreptul să-l regret, ca mult mai rezonabil, pe cel din vremea copilăriei, când apartamentul meu din Berceni avea geamurile orientate spre ditamai bulevardul; oricum pe-atunci chiar şi Mobrele erau destul de rare. Asta în ceea ce priveşte liniştea şi aerul curat.

Cât despre scăpat de căldura din Bucureşti, trebuie să spun că am avut curiozitatea, pe undeva prostească, să monitorizez de-a lungul zilei, în măsura destul de mică în care am avut semnal pe telefonul mobil şi deci acces la internet, temperaturile din localităţile respective în paralel cu cea din oraş, surpriza fiind să constat că în permanenţă (cel puţin până la orele nopţii, când, într-adevăr, “la ţară” a fost mai răcoare, iar eu n-am putut să dorm ca lumea doar din cauza condiţiilor de cazare improprii, a ţânţarilor, păianjenilor şi, tare mă tem, a şoarecilor care bântuiau prin pod) acasă era cu câte un grad… mai puţin, culminând cu orele de vârf ale arşiţei, când în Bucureşti au fost 34, iar în zonă 35. Ca să nu mai spun că în apartamentul meu aş fi putut da drumul la aparatul de aer condiţionat sau aş fi putut să mă refugiez într-un mall, poate la un multiplex, în timp ce acolo singura nădejde palidă stătea în nişte copaci cu crengi rare şi câte o umbrelă de soare pe care gazdele au avut prevederea sau, mai degrabă, învăţătura de minte după experienţele precedente, să le aducă.

Dacă despre alte “facilităţi”, cum ar fi budele din curte, cu înălţimi cuprinse între 1,50 şi 1,70 m, în condiţiile în care eu însumi măsor fix 1,83, prefer să păstrez, cel puţin în linii mari, discreţia, aş vrea să mai remarc că o astfel de ieşire, considerată de unii, în frunte cu cei doi prieteni ai mei, “o adevărată gură de oxigen” (în ciuda prafului gros care plutea necontenit în văzduh) şi “un miracol pentru sănătate”, se putea solda cu o catastrofă de dimensiuni variabile, mergând până la fatale, dacă în mulţimea de pişcături cu care m-am ales, în pofida flaconului întreg de Autan cu care m-am stropit din abundenţă şi instinct de conservare, s-ar fi numărat vreuna de la o căpuşă (ne)câştigătoare, de-aia purtătoare sau provocatoare de nu’ş ce maladie Lyme, sau de la vreun păianjen mai vânjos. Că şerpi veninoşi s-ar putea să nu fi fost chiar prin iarba din curtea casei, deşi groaza mea de ei m-a făcut să-mi pară că identific vreo patru.

Iată de ce, după un total de trei zile pe care în loc să le petrec la mare, unde aş fi putut să înot, sau la munte, unde puteam să fac drumeţii, le-am irosi nicăieri, să nimic, mi-au venit în minte versurile altui bucureştean neoş, amator de “străzi pavate, măturate” şi de cinematograf: “D-aia zic eu, prin urmare,/Vorbă mare:/ Că de-acuma, să mă tai,…”.