MUGUR DE TROMBON

Încurajat de împrejurarea că, de-a lungul timpului, încă de pe vremea când era şi greu să demonstrezi că ai dreptate, pentru că încă nu se inventase Google, iar cel puţin o parte din îndreptarele ortografice, editate de te miri cine, nici nu-ţi dădeau, m-am confruntat inclusiv cu licenţiaţi în filologie care susţineau sus şi tare (aducând drept unic argument propriile studii academice) că se scrie corect “să fi sănătos” şi “proprii lui copii” sau făceau bizarul acord “în ceea ce privesc cetăţenii cu drept de vot…”, de multe ori îndrăznesc şi eu, ca biet absolvent de facultate de jurnalistică, şi aia particulară şi desfiinţată între timp, să-mi dau cu părerea în domenii care teoretic exced competenţele mele, cum ar fi economia, unde pot foarte bine să-mi închipui că activează o sumedenie de cetăţeni la fel de bine pregătiţi profesional ca şi filologii amintiţi drept exemplu, printre care, de ce nu?, şi eternul guvernator al BNR şi om providenţial Mugur Isărescu, care, într-un recent interviu acordat “Revistei 22” şi preluat (cam pe sărite) de agenţia “Mediafax”, exprima câteva puncte de vedere despre care n-am de unde să ştiu dacă într-un discurs mai riguros argumentat nu s-ar dovedi plauzibile, însă expuse aşa, simplist, pentru masele largi de cititori ignoranţi ca mine, aduc a elucubraţii.

Ideea (fixă) de la care porneşte domnia sa este că actuala creştere economică a României se află, chipurile, “spre limita potenţialului economic al momentului”, dincolo de care ar deveni una “nesănătoasă”, pesemne în genul celei din vremea Guvernului Tăriceanu, fiindcă şi atunci se găseau tot soiul de analişti cârcotaşi care să-i conteste bazele şi care au fost cu siguranţă mult mai încântaţi de prăbuşirea “sănătoasă” din vremea lui Boc. Prin urmare, continuă domnul Isărescu, “stimularea consumului în proporţii mari, prin reducerea masivă de taxe în acelaşi timp [şi deci] majorarea deficitelor fiscale, pune în pericol echilibrele macroeconomice”, aşa încât “trebuie să ne gândim dacă în perioada următoare creşterea economică depinde doar de stimularea cererii şi nu de stimularea ofertei” (?!)

Acum, poate şi unde singura carte de(spre) economie pe care am pus mâna în viaţa mea (cât s-o mut dintr-o parte în alta a bibliotecii) s-a întâmplat să fie, cândva, demult, “Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith, mi-a intrat şi mi-a rămas în cap că în general piaţa se cam autoreglează şi în orice caz cererea este cea care determină oferta şi nu invers. Chestia asta cu “stimularea ofertei” mai degrabă decât a cererii îmi evocă celebra “creştere pe stoc” din vremurile de tristă amintire ale Guvernoiului (Guvernul Văcăroiu). Adicătelea statul, prin tot soiul de pârghii, inclusiv investiţii (prosteşti) stimulează creşterea producţiei în speranţa că nu se ştie când, nu se ştie de către cine şi, mai cu seamă, nu se ştie de ce (necrescând veniturile) mărfurile vor fi cumpărate. Mai probabil este însă că nu.

Pe de altă parte, chiar nu înţeleg de ce insistă unii (specialişti) să considere că o scădere de taxe aduce automat un deficit fiscal, chiar şi acum, după ce, din câte am citit prin presă, diminuarea TVA-ului la alimente s-a dovedit că a adus de fapt mai mulţi bani la buget, aşa cum, din punctul meu de vedere, era şi de aşteptat. Întotdeauna am fost de părere că orice reducere a fiscalităţii determină, dimpotrivă, o creştere a încasărilor bugetare, conform unui mecanism logic: dacă produsele se ieftinesc (prin scăderea TVA) şi/sau oamenii au mai mulţi bani (când scad impozitele), înseamnă că se va cumpăra mai mult, compensându-se astfel din plin teoreticele pierderi. În plus, cererea (şi, pe cale de consecinţă, producţia) sporită duc(e) şi la crearea de noi locuri de muncă, element despre care pomeneşte şi domnul Isărescu, doar că pare a-şi imagina alte mecanisme (nespecificate) care să o impulsioneze. 

Dacă îmi aduc eu bine aminte, într-un context similar dădeam cândva exemplul propriului meu telefon mobil (altul decât cel de-acum), pe care mi l-aş fi schimbat mai curând dacă astfel de aparate ar fi costat mai puţin. Cu alte cuvinte, ce folos are statul că ia (mai degrabă teoretic) un TVA de 24%, dacă de la mine îl încasează o singură dată în vreo cinci ani? La unul de 19%, probabil că în cinci ani l-ar încasa de cel puţin două ori, iar la 15% poate mi-aş cumpăra şi eu câte un telefon în fiecare an. Dar, desigur, exemplul se poate extinde la orice fel de produs. În cazul meu, de vreme ce telefonul mi l-am schimbat până la urmă anul trecut, poate la maşina de spălat, de care tooot trag, deşi a început să zdrăngăne şi să scârţie din toate încheieturile, şi parcă nici hainele nu mai ies pe cât de curate s-ar cuveni, dar nu mă îndur încă să dau o căciulă de bani pe una nouă, aşa că momentan statul se linge pe bot de banii mei şi probabil o să se mai lingă vreo doi-trei ani. Dacă, în schimb, s-ar ieftini prin scăderea (semnificativă a) TVA-ului, cine ştie?, în ăştia doi-trei ani poate mi-aş lua două, plus un frigider şi un aragaz, că şi alea au ajuns ca vai de ele. 

Una peste alta, cum spuneam din capul locului (sau, mă rog, mai de pe la pieptul lui), guvernatorul o fi ştiind el ce ştie, dar, dacă nu cumva chiar ştie prost, ar face bine să-şi pună un pic de ordine în ideile (tot fixe) femeisto-nouăzeciste.