DUPĂ VICTORIE (ŞI ÎNAINTE DE FLAVIE)

De-a lungul timpului, trecut sau care va să vină, nu m-am ferit şi n-o să mă feresc să critic, atunci când sau dacă e cazul, în opinia mea de simplu telespectator şi mare fan, prestaţiile Simonei Halep, însă aseară spre azi-dimineaţă, în sfertul de finală de la US Open disputat în compania bielorusei Victoria Azarenka, jocul constănţencei a fost pur şi simplu I-RE-PRO-ŞA-BIL, lucru pe care, chiar şi după setul pierdut de ea, pe la 2-2 în decisiv – după o pauză forţată de ploaie, la New York, pentru combatante şi de moţăială pentru mine, în patul de-acasă, de la Bucureşti, unde abia revenisem după două nopţi chinuitoare petrecute în cel de la jălnicuţul hotel Doina din Neptun – eram hotărât să-l scriu (că tot n-o mai făcusem de mult) indiferent de rezultatul final, din fericire favorabil (com)patrioatei noastre: 6-3, 4-6, 6-4.

Chiar şi în ansamblu partida a fost poate cea mai bună de tenis feminin văzută vreodată de mine, cu cele două jucătoare menţinându-se de-a lungul celor două ore şi patruzeci de minute la un nivel excelent, ceea ce nu prea se întâmplă în meciurile fetelor, caracterizate mai degrabă de tot soiul de suişuri şi coborâşuri, alternative sau simultane, ale competitoarelor, şi scoruri gen 0-6, 6-0…, aşa cum am mai remarcat la un moment dat, iar evoluţia Simonei a fost, din punctul meu de vedere, peste cele din alte meciuri de referinţă ale ei, precum finala (pierdută) de anul trecut de la Roland Garros cu Sharapova sau cel de la Turneul Campioanelor în care a învins-o fără drept de apel pe Serena Williams. Cel puţin primul set de aseară a fost unul absolut PER-FECT din partea ei, scorul altminteri strâns dovedind numai că a avut o adversară pe măsură, al cărei loc 20 WTA de acum este fără îndoială unul conjunctural şi temporar, fiindcă nu am nicio îndoială că Azarenka va reveni cât de curând în zona de frunte a ierarhiei mondiale.

Pe de altă parte, cu această ocazie mi-a devenit mai limpede ca oricând cât de înşelătoare sunt statisticile din tenis, conform cărora, de pildă, o mulţime dintre loviturile greşite ale bielorusei erau trecute, sec, la capitolul “erori neforţate”, deşi veneau în urma unor mingi trimise de Simona în apropierea liniei de fund şi/sau la 10-15 cm de cele laterale, pentru care Azarenka, pregătită mereu să se repeadă spre fileu şi să dea lovitura decisivă, era obligată mai întâi să facă un pas înapoi şi să mânuiască apoi racheta dintr-o poziţie incomodă. Şi-aşa probabil că în aceste condiţii alte opt din zece jucătoare (a noua fiind Serena) ar fi făcut de două ori mai multe greşeli, chipurile “neforţate”.

Spre deosebire de multe alte partide, chiar şi (dacă nu majoritatea!) câştigate, inclusiv la acest turneu, în care Simona îmi părea un tun dintr-acela de aruncat mingi, numai că, din păcate, setat pe o viteză mică, de antrenament, fiindcă plasa obiectul de joc central, într-un perimetru de vreo jumăte de metru pe jumătate de metru în jurul teului de serviciu (doar că o făcea în timpul raliului), aşteptând ca adversara să greşească, lucru care se întâmpla rar, de vreme ce aceasta avea tot timpul din lume să-şi aleagă cum şi unde să returneze, acum mingile trimise de ea, chiar şi când erau pe axul central al terenului, cădeau la 20-30 de centimetri de linia de fund, ceea ce, după părerea mea, mai ales când lovitura este executată tocmai de dincolo de linia de fund a propriului teren (unde şi Simona cam era ţinută), reprezintă distanţa controlată perfect, una mai mică (asta ca să nu mai vorbim de situaţiile când mingea “muşcă” tuşa) încadrându-se deja la capitolul “baftă”.

Sigur, faptul că nici comentatorii români de la Eurosport, în frunte cu invitatul special(ist), nu înţelegeau mai nimic din ce se întâmpla, deplângând (că nici măcar nu păreau să se bucure!) “cadourile” făcute de Azarenka şi ţinând-o ca gaia-maţu’ că Simona practică un joc eminamente defensiv, “de aşteptare”, fără a sesiza măiestria acelui stil de apărare agresivă, nu mă miră câtuşi de puţin. Şi mai elocventă în acest sens a fost faza în care, după o “scurtă” pusă de Azarenka, Simona a reuşit, printr-un sprint nebun, să ajungă la minge şi a trimis-o în partea opusă celei în care plecase bielorusa. Entuziasmaţi, cei doi comentatori au vorbit minute în şir (măcar de data asta în termeni elogioşi!) despre sângele rece al Simonei, care, chipurile, a aşteptat să vadă încotro se va duce adversara, după care a trimis în partea cealaltă, fără însă a observa că de fapt jucătoarea noastră făcuse mult mai mult decât atât, fiindcă nu aşteptase, ci O TRIMISESE pe Azarenka în partea opusă, graţie unei foarte subtile mişcări din corp cu care a camuflat până în ultima clipă “colţul” de teren ales pentru plasarea loviturii.

De altfel, dacă mulţi specialişti o compară pe Simona cu un Djokovici al circuitului feminin datorită îndârjirii cu care joacă fiecare punct, eu aş spune că este mai degrabă o combinaţie fericită între sârb, pe de-o parte, şi Federer şi Nadal, pe de alta, românca oferind şi unele dintre cele mai spectaculoase şi de-a dreptul artistice lovituri (ce-i drept, cu excepţia “scurtei”, procedeu pe care presupun că l-a dispreţuit de mică, greşeală pe care se străduieşte din răsputeri şi cu succes deocamdată limitat să o îndrepte), dovadă a unui talent aparte, care însă, fireşte, nu este întotdeauna de-ajuns, aşa cum o demonstrează chiar şi situaţia în care se află acum spaniolul sus-amintit. De aceea mă bucur că Simona pare să fi pus capăt perioadei în care schimba antrenori (mediocri) pe bandă rulantă şi sper să rămână cât mai mult în grija lui Darren Cahill, pe care, spre deosebire de ultimii, nu are cum să nu-l respecte şi de la care cu siguranţă are ce învăţa. Asta cam în paranteză fie spus.

Cât priveşte “ajutorul” pe care ploaia i l-ar fi dat aseară Simonei, declaraţiile ei înseşi în acest sens mi se par numai o formă de modestie, în timp ce ale altora mai degrabă una de prostie, având în vedere că, la momentul întreruperii, scorul tocmai urma să devină 2-2 de la 0-2, iar cea care s-a văitat prima de condiţii a fost bielorusa, care tocmai începea să alunece de pe val. În plus, Simona, spre deosebire de cam oricare alt sportiv român, indiferent de domeniu, a dovedit că are o pregătire şi o rezistenţă fizice de excepţie, care au ajutat-o în partidele lungi, pe când Azarenka (re)vine, totuşi, după o destul de lungă pauză competiţională.

Acestea fiind spuse, închei prin a… mă abţine de la orice pronostic înflăcărat în legătură cu meciurile următoare, şi în special cu semifinala din această noapte în compania Flaviei Pennetta, fiindcă, spre deosebire de comentatorii (nu doar de la Eurosport) care se dau mari cunoscători şi îndrăznesc să anticipeze, de pildă, că un meci sau altul de fete va fi “cu siguranţă” echilibrat, neapărat în trei seturi, eventual încheiate toate la tie-break, eu am ajuns demult la concluzia că în această (sub)ramură sportivă nu poţi avea niciun fel de certitudine de la un ghem la altul, darămite de la meci la meci.

Un lucru este totuşi sigur: dacă (şi numai dacă!) Simona va evolua ca azi-noapte, nici Serena nu i-ar face faţă decât în forma ei maximă, iar US Open 2015 ar putea reprezenta primul titlu de Mare Şlem din cariera sa. Pe de altă parte, trebuie să fim cu toţii conştienţi că nu chiar în fiecare zi e miercuri noapte. Să sperăm, totuşi, că vor fi vineri dimineaţă şi duminică seară.