DOAMNA ŞI CĂŢEAUA

Foto: Dragoş Asaftei

Una dintre cele mai stupide idei (fixe) enunţate chiar şi, dacă nu cumva mai cu seamă, de oameni ce se pretind inteligenţi şi educaţi este aceea că oricine îndrăzneşte să-şi ex-/spună părerea despre un lucru sau altul trebuie mai întâi să devină un veritabil expert în domeniul respectiv.

Dacă odinioară principalii colportori ai acestei gogomănii erau artiştii frustraţi, care, neînţeleşi fiind – adesea pe bună dreptate! – de către contemporani, socoteau că nimeni nu se poate pronunţa, mai ales defavorabil, în legătură cu (non)valoarea (capod)operei lor închipuite câtă vreme nu a creat una similară, fie că era vorba despre o poezie, un roman, o pictură sau o bucată muzicală, în vremurile noastre şi-aşa mai prozaice ea este promovată în special de “haterii” sau, dimpotrivă, pupincuriştii mărunţi de Facebook, care n-au altceva mai bun şi mai puţin iritant pentru alţii de făcut decât să explice, cu altminteri incontestabila lor competenţă de cârcotaşi complexaţi şi înăcriţi de viaţă, că nu poţi, de pildă, să vorbeşti despre evoluţia (lamentabilă a) unui tenismen, fotbalist, gimnast, săritor cu schiurile sau în apă, jucător de snooker, cricket, polo de toate felurile, hochei, rugby, curling, golf, boxer, patinator sau canotor dacă n-ai practicat tu însuţi sportul cu pricina măcar o perioadă şi la un nivel de performanţă echivalente cu ale obiectului criticii.

Culmea imbelicilităţii în materie a atins-o însă o panţuşcă cu veleităţi de scribă, care, în zelul ei de a-i face albie de porci – într-un limbaj caracteristic, în care termenul literar “pulă” apare la fiecare două propoziţii oricât de scurte, în timp ce, doar aparent paradoxal în cazul unor astfel de afecţiuni, “pizda” e aproape ignorată, cu toate că statisticile consemnează răspândirea ei la nivel mondial într-o proporţie aproximativ egală – pe toţi cei care nu cad în extaz în faţa rafinamentului vestimentar al soţiei preşedintelui în funcţie, a inventat un “test de criticat Carmen Iohannis”, cuprinzând, pe lângă amintita bălăcăreală pe bază de organ genital, zece întrebări pe teme de “fashion”, care, dincolo de faptul că fundamentează în mod infailibil diagnosticul precis pentru alte câteva tulburări de natură psihică ale autoarei, ar trebui, chipurile, să constituie un fel de ghid al noţiunilor nu doar necesare, ci de-a dreptul indispensabile oricui ar îndrăzni să zică ceva rău despre cum se înţoleşte madama preşedintă (adică “s-o latre vestimentar”, conform exprimării ei) cu diferite ocazii mai mult sau mai puţin protocolare.

Ca unul care, în afara mai numeroaselor situaţii când mi-am îngăduit să mă pronunţ critic, iar uneori să mă îngreţoşez fizic, într-un cadru privat, cum ar fi în intimitatea relativă a propriului apartament, am îndrăznit să remarc la un moment dat şi public, deşi fără judecăţi de valoare, faptul că, în timpul vizitei în Spania, la dejunul oferit de familia regală, rochia doamnei Iohannis semăna izbitor cu tapiseria care acoperea pereţii încăperii, şi, pe de altă parte, chiar dacă de-acum mă îndrept şi eu vertiginos către vârste aproape la fel de venerabile, continuă să mi se pară mai degrabă dezgustătoare decât câtuşi de puţin sexy până şi apariţiile “incendiare” ale Tinei Turner – o femeie cu mult mai bine conservată (la vârste similare, dacă nu şi mai înaintate) decât doamna Iohannis şi care are măcar scuza de a fi o artistă de excepţie, evoluând prin natura profesiei în “ţinute de scenă”, nu o soţie de înalt demnitar al unei ţări ce se vrea respectată chiar şi dacă soţia nu –, înţeleg că de-acum încolo nu mai am niciun drept să crâcnesc dacă, de-un par egzamplu la fel de puţin exagerat ca şi cele ale autoarei testului, doamna inclusiv profesoară în cauză apare într-o pereche de bocanci, chiloţi tanga, o eşarfă neasortată şi o pălărie de plajă la concertul de închidere al Festivalului Enescu sau doar desculţă, în furou portocaliu şi cu părul pe bigudiuri la o întâlnire cu preşedintele Obama şi soţia sa la Casa Albă, asta deoarece, spre lipsa mea totală de ruşine, slavă Domnului am picat cu brio maladivul test amintit, fiindcă habar n-am “ce este un ascot”, “ce tip de îmbrăcăminte creează Vera Wang şi pentru ce sex”, dacă “pumps şi stilettos sunt unul şi acelaşi lucru”, “cât guler trebuie să aibă un decolteu de tip bărcuţă” şi nici măcar “care nuanţă este mai închisă, taupe, marsala sau aubergine”.

Pe undeva chestia asta îmi aminteşte de un “tovarăş” din armată, care, în timpul primei permisii în oraş, nu mai contenea să se minuneze cât de superbă e fiecare fătucă, femeie şi bătrânică (mă rog, probabil femei care aveau atunci vârsta noastră de-acum!) ce ne ieşea în cale, iar când eu m-am arătat cu mult mai selectiv, păstrându-mi şi în acele condiţii vitrege, când nu mai văzuserăm de câteva luni bune făptură cu păr mai lung de-un deget, obiectivitatea care continuă să-mi facă necazuri şi după un sfert de veac, mi-a servit cu adevărat memorabila (de vreme ce e cam singura ţinută minte din vremurile acelea tulburi şi de demult) replică: “bă, da’ tu frumos te mai crezi, de nu-ţi place de niciuna!”.

Mergând pe aceeaşi (i)logică, în conformitate cu care doar oamenii frumoşi pot vorbi despre cei urâţi, doar cei care au scris un roman (bun?; rău?), au pictat un tablou (ca să nu spun o capelă, fie şi ne-Sixtină) ori au compus o simfonie au dreptul să-şi dea cu părerea despre o lucrare de aceeaşi factură şi numai experţilor cu patalama (fie şi acordată fictiv de o mad-moazelă derutată) în modă le e îngăduit să aprecieze când o oarecare sau chiar anume cucoană se îmbracă precum o paparudă sau ca o autostopistă de pe marginile împădurite ale şoselelor, indiferent dacă asta şi contravine sau nu etichetei pe care i-o impune statutul social, am putea extrapola absurda teorie la orice domeniu. Lăsând la o parte greu (re)căpătata libertate de expresie pe care, printre altele, fătuca prea mult pomenită doar şi-o exercită din plin (ca să nu spun cu asupra de măsură, deoarece aş putea fi bănuit pe nedrept ca un nostalgic al cenzurii, când sunt doar un adept fervent al variantei sale auto-), fiindcă, având în vedere vârsta, nu prea cred să fi apucat să şi contribuie mai mult sau mai puţin activ la câştigarea ei, şi care implică, desigur, la o adică, şi dreptul fiecăruia de a se face de râs, ¿cum ar fi să se interzică prin lege, nu doar ca urmare a nădejdii absurd-utopice a cine ştie cui, care din fericire (încă) n-are nicio putere de decizie în acest sens, să-ţi dai cu părerea despre înfăţişarea unei case, dacă n-ai construit tu însuţi una sau n-ai făcut măcar Facultatea de Arhitectură; despre calitatea unui film sau a unei piese de teatru, cu tot cu prestaţiile actoriceşti aferente, dacă nu eşti absolvent de UNATC; despre cât de penibil e un prezentator TV sau ce varză e redactată o ştire, dacă nu ai la bază Jurnalistica; despre halul în care falsează o soprană, ca să nu mai spun un concurent la “Vocea României”, dacă n-ai frecventat Conservatorul sau cel puţin cursurile unei Şcoli Populare de Artă; despre gustul unei mâncări arse dacă nu eşti “chef” (aka maestru bucătar) cu recunoaştere internaţională sau al unui vin (respectiv al unei poşirci) dacă n-ai studii aprofundate de oenologie şi nu ştii câte sute de soiuri de struguri există pe lume şi care din ele se cultivă unde şi se recoltează când şi de către cine şi în ce condiţii precise de temperatură, luminozitate şi umiditate se depozitează sticlele; şi eventual chiar să-ţi alegi singur covorul, mobila şi culoarea zugrăvelii până nu obţii o diplomă de decorator interior?

Exemplele ar putea continua la nesfârşit, atingând domenii departe de a fi bănuite la o privire sănătos de superficială a unui om întreg (măcar pe sfert) la cap, (pentru exprimarea unei opinii privitoare la detergenţi, săpunuri şi produse cosmetice ţi-ar trebui un doctorat în chimie?!), dar cred că o înşiruire mai lungă nu şi-ar avea rostul: cine putea să priceapă a făcut-o deja dinainte de primul, cine nu n-o va face nici după al şapte mii şase sute optzeci şi patrulea.

P.S. Pentru că am văzut, în (alte) două situaţii distincte, că domnişoara panţuşcă mai are o manie a persecuţiei, trăind cu impresia perpetuă că lumea nu-i înţelege umorul subtil (da’ mai mult grosier) şi nu face distincţie între un text eminamente umoristic sau cel mult satiric (nu că ar face ea vreo distincţie între cele două!), o pot asigura, pe de-o parte, că, atât cât era cazul, am sesizat, iar pe alocuri chiar gustat, componenta glumeţ-exagerată a articolului, asumată ca atare de autoare, dar mi s-a părut cu mult mai autentică şi semnificativă cea umoral-veninoasă, iar, pe de alta, că atunci când, de pildă, un cetăţean care priveşte caricatura unui om care întâmplător e urât şi în carne şi oase face o observaţie în acest sens, iar caricaturistul îl ia la refec suspectându-l că nu a înţeles nimic şi confundă reproducerea grafică voit deformată cu o poză de buletin a subiectului, prostul dintre cei doi – artist, respectiv “consumator” – este fix celălalt decât îşi imaginează ea.