MARTORII LUI MAHORCĂ

Ca să fiu sincer, nici nu ştiu exact de la ce a pornit, şi deja nu mai contează, parcă de la un proiect de lege care a fost respins în Parlament, deşi toată lumea se aştepta să treacă, ori fix invers, şi care, pesemne, prevede pedepse cu ani grei de puşcărie pentru toţi fumătorii sau, dimpotrivă, îi obligă şi pe nefumători să se apuce de pipat (că nu m-ar mira nimic, la ce acte normative ies din chestiile alea pe care le au aleşii noştri acolo unde alţii îşi ţin creierul), însă de câteva zile asist (până acum literalmente pasiv) la cea mai stupidă polemică de la cazul “pixelului albastru” încoace: fumători versus nefumători. 

Înainte de a mă băga şi eu puţin (cam până la genunchi) în ciorbă, ţin să precizez că, deşi actualmente sunt, pe lângă multe altele, nerelevante pentru speţa în cauză, gen fan Arsenal sau zodia Fecioară, nefumător – aşa cum m-am şi născut, asemenea mai tuturor oamenilor, chiar dacă zilele astea nici n-ai zice –, am fumat mai bine de cincisprezece ani, până în urmă cu şapte, când, fără vreun motiv special sau efort, m-am lăsat subit, într-o bună dimineaţă, aşa încât pot să vorbesc oarecum în cunoştinţă de cauză şi de pe o poziţie relativ obiectivă, chiar dacă, fireşte, ca unul care m-am apucat, totuşi, destul de târziu (pe la 25 de ani!) şi m-am lăsat aproximativ devreme, iar între timp n-am depăşit decât în rare momente (de criză) o jumătate de pachet (cu filtru, şi mai adesea “lights”) pe zi, nu am nici pe departe “experienţa” celor care, şi dacă s-or fi născut neviciaţi, au ajuns să numere mai mulţi ani de viaţă ca fumători decât ca ne. În plus, e adevărat că pe vremea mea fumătorii încă nu erau atât de prigoniţi ca astăzi, şi nici eu n-am atins vreodată un asemenea hal de cruntă dependenţă încât să intru în sevraj după câteva minute de respirat aer curat. Spre deosebire de mulţi alţii, cu care acum mă şi cert pe chestia asta, tocmai din postura de fost fumător (dar nu şi nesimţit ordinar, ca ei), puteam, de pildă, foarte bine, să cobor sau să urc cu liftul toate cele zece etaje care despart apartamentul meu de parter, să văd un film întreg la cinematograf şi măcar o jumătate de piesă de teatru, până la pauză, ori să merg câteva staţii de autobuz sau metrou fără să simt că mor dacă nu-mi aprind o ţigară.

Sigur, atunci când spun – deja cu o uşoară sfială – că actualmente sunt nefumător, pornesc de la premisa, poate greşită, că, spre deosebire de alcoolism (şi altele), tabagismul nu e socotit (încă) o maladie, mai degrabă incurabilă, pentru ca exprimarea corectă să fie “Mă numesc Cutare şi sunt dependent de nicotină”, chiar şi la ani de zile după renunţare. Există însă cercetări care atestă o legătură directă între fumat şi viteza de degradare a celulelor creierului, teorie confirmată, din păcate, zilele astea, de câţiva tabagişti extrem de activi pe Facebook, care nu se mai mulţumesc doar să lupte, civilizat şi cu argumente cât de cât raţionale, pentru dreptul lor la sănătate în pioneze şi moarte prematură, ci au devenit de-a dreptul agresivi şi iresponsabili, reuşind să mă scoată din sărite şi să-mi pună la grea încercare toleranţa pe care altminteri, ca încă liberal ce mă consider, o manifest până şi faţă de tot soiul de sectanţi sau homosexuali, câtă vreme îşi văd liniştiţi de treburile lor şi nu trec la prozelitism. Că doar n-o să mă văd de-acum nevoit să le închid uşa în nas şi “Martorilor lui Mahorcă”, după ce de atâta amar de vreme le-o trântesc celor ai lui Iehova!

Tonul l-a dat un cunoscut erou al revoluţiei de colectiv de la 30 octombrie 2015, un fel de caricatură a ridicolului Radu Mazăre, care apare mai mereu în public îmbrăcat într-o uniformă de ce şi-o fi dorit el să devină când o să fie mare pe vremea când era mic, şi care, după ce a tunat şi fulgerat, în cea mai mare parte aberând, împotriva celor care vor să (se) interzică fumatul în (toate) loc(al)urile publice, s-a gândit să demonstreze inclusiv minorilor cu acces neîngrădit la Facebook (chestiune care, în paranteză fie spus, ar merita o dezbatere separată, că sunt şi prea mulţi părinţi cu minţile pe bigudiuri!) cât e de “cool” să fumezi şi a postat – ce-i drept, nu chiar la poza de profil, ca pe tricolorul francez cu altă ocazie tristă, dar nici accesibil doar pentru prietenii săi eventual majori, cum ar fi putut s-o facă din setările contului – un clipuleţ cu o femeie frumoasă trăgând cu mult nesaţ dintr-o ţigară – conform şi mai multor studii – canceroasă. Şi pentru că, pe de-o parte, aşa cum nu toţi fumătorii sunt neapărat cretini, nici toţi cretinii nu sunt neapărat fumători, iar, pe de alta, ideile proaste sunt însuşite fulgerător de oamenii la fel, modelul a fost preluat de o (mai puţin) celebră panţuşcă, declarată NEfumătoare, dar care, cică “din solidaritate”, şi-a făcut deja un obicei din a posta cel puţin un astfel de clipuleţ pro-fumat pe zi.

Stârnit mai degrabă de toate astea, care, pe lângă că m-au enervat, m-au pus pe gânduri, decât de interesul iniţial (mărunt) faţă de subiect, şi trecând peste imbecilitatea altui individ (tot) de pe Facebook, care, în context, îi punea la zid pe nefumătorii băutori de cafea, cu argumentul inept că aceasta din urmă e la fel de nocivă ca tutunul, de parcă toţi oamenii sunt obligaţi să adopte acelaşi obicei (scârbavnic) cu care să se sinucidă (lent) şi n-or mai avea dreptul să practice nici bungee jumping-ul sau escalada, ori inclusiv a celor doi amintiţi mai sus, care, dintre toate exemplele, în materie de vicii, din lumea civilizată, fireşte că nu l-au reţinut, cu neuronul lor comun, decât pe cel olandez (că suntem neîntrecuţi în a prelua doar ce e mai prost chiar şi de la cei mai buni!), aş vrea să remarc, totuşi, că fumatul e unul dintre cele mai deranjante năravuri pentru cei din jur.

Poate să fi fost atipic faptul că nici pe vremea când eram fumător nu suportam fumul altora sau mirosul de ţigară care (îmi) îmbâcsea covoarele şi perdelele din casă, aşa că de obicei mă limitam să fumez în bucătărie (nu pe holurile blocului, cum fac unii dintre vecinii ăia cretini cu care mă cert, explicându-le în zadar, ca şi, probabil, unora dintre cititori, că am trecut prin faza cu fumatul, dar n-am făcut niciodată ce fac ei!), însă chestiunea fumatului pasiv – care, indiferent cât sau dacă e dăunător, cu siguranţă e teribil de scârbos – nu poate fi ignorată. Pe mine unul mă afectează mai puţin spre deloc dacă precedentul utilizator al unui lift şi-a făcut în timp ce se afla acolo o injecţie cu heroină sau a prizat niscai prafuri, decât dacă şi-a aprins o ţigară. Ba, dacă e fumător (înrăit), nici nu e nevoie s-o aprindă, pentru că duhoarea emanată din plămânii lui e suficientă să mă facă să vomit. De altfel, într-o altă paranteză fie spus, legenda familiei spune că propria mea mamă, care a fumat la greu în tinereţe, înainte să apar eu (dar nu şi soră-mea mai mare, care a fost şi ea fumătoare şi o fi până în zilele noastre, doar că nu mai ştiu eu nimic de ea) s-a lăsat, pur şi simplu de ruşine, tocmai în urma unui astfel de episod, când un vecin i-a spus în glumă, fără nicio intenţie vădită de a o jigni, că şi-a dat seama după miros că ea fusese cea care folosise liftul înaintea lui, în condiţiile în care e inutil să adaug că mama nu-şi aprinsese ţigara în cabină! Presupun că mulţi fumători nu conştientizează ce putoare de scrumieră stătută exală în fiecare clipă.

Cât despre teoria (chibritului) că e dreptul lor să fumeze într-un loc(al) special destinat, câtă vreme nefumătorii sunt avertizaţi şi, prin urmare, n-au ce căuta acolo (presupun că şi personalul auxiliar – ospătari, barmani etc. – dintr-o cârciumă de-aia “exclusivistă” trebuie selectat în mod corespunzător, pe nişte criterii care s-ar putea să facă obiectul instituţiilor pentru combaterea discriminării!), doar datorită liberalismului meu de care pomeneam anterior n-aş merge într-atât de departe încât să-mi imaginez, şi cu atât mai puţin doresc, nişte organizaţii ecologiste (extremiste) care să susţină, altminteri cam cu deplin temei, că indiferent unde se arde o ţigară, deci până şi în casa proprie a fumătorului, căcaturile alea degajate din ea tot în lumea largă se răspândesc şi contribuie la poluare şi la încălzirea globală măcar cât o băşină de (alt) bou. Atunci să vezi adevărată prigoană!