ȘI MAI MULȚI MARTORI AI LUI MAHORCĂ!

Mi se pare fascinant de înspăimântător cum oameni despre care, uneori în decurs de mulţi ani, ajunsesem să-mi fac o impresie relativ bună, socotindu-i inteligenţi şi cu capul pe umeri, au în privinţa fumatului abordări dintre cele mai stupide, încât dacă nu le-aş fi cunoscut adevăratele posibilităţi intelectuale aş fi fost tentat să-i cred de-a dreptul retardaţi, fenomen care vine să-mi confirme o teorie mai veche, conform căreia chiar şi cele mai strălucite minţi pot da rateuri grave în chestiuni care au Freud ştie ce implicaţii psihologice profunde, la nivel sub sau inconştient, asupra posesorilor.

Aşa cum am precizat şi în precedentul meu text pe acestă temă, întâmplarea (ne)fericită face să mă situez pe o poziţie aproximativ obiectivă, ca unul care am fumat mai bine de cincisprezece ani, perioadă care, însă, judecând după elucubraţiile lansate de fumătorii cu vechime mai mare în slujba ruinării sănătăţii proprii şi – cu o eficienţă uşor mai scăzută, necesitând eforturi sporite, pe care par determinaţi să le facă până la ultima lor suflare îmbâcsită cu mahorcă – a celor din jur, nu a fost îndeajuns de lungă cât să mă tâmpească definitiv şi irevocabil, mai cu seamă că atitudinea mea era şi pe vremea când fumam mai apropiată de cea de acum, pe care de aceea o şi cataloghez, fără falsă modestie, de bun-simţ. Cu alte cuvinte, nu mi se părea nici atunci şi, desigur, cu atât mai puţin acum, un capăt de ţară interzicerea fumatului în indiferent care, inclusiv TOATE spaţiile publice, şi nici măcar numai în cele închise, dacă e să mă gândesc, de pildă, la stadioanele de fotbal sau chiar la staţiile de tramvai şi troleibuz.

Sigur, pot să admit (din nou) că eu am fost un caz fericit, deoarece n-am ajuns vreodată sclavul ţigărilor, aşa cum sunt mulţi dintre cei care s-au cocoţat acum, în preajma aniversării/comemorării a… mi-e şi lene să socotesc câţi ani de la Revoluţie, pe baricadele unei ridicol de stranii lupte pentru drepturile fumătorilor, considerând că aparţin unei minorităţi (?) discriminate (ca și aurolacii) şi imaginându-şi, pesemne, că vor intra în galeria marilor personalităţi istorice alături de Abraham Lincoln şi Martin Luther King.

În – vorba vine – paranteză fie spus, oarecum paradoxal, eu am avut motive mai raţionale să mă apuc de fumat, decât să renunţ la el, fiindcă primele ţigări mi le-am aprins pe vremea când lucram în presă şi eram acreditat la Senat, iar în pauzele dintre şedinţe, când parlamentarii ieşeau “la o pipă”, trebuia să am un pretext să stau lângă ei ca să trag cu urechea la ce-şi spun, în timp ce ultima nici nu-mi propusesem şi nici n-am ştiut că o să fie aşa, ci doar m-am pomenit că nu mai simt nevoia să-mi aprind alta. Ulterior, nici n-am tuşit ca măgarul, nici nu m-am îngrăşat ca porcul, semn, poate, că oi fi câştigat la loteria genetică un organism care, dincolo de alte slăbiciuni şi defecte, măcar nu e predispus la dependenţe (grave). Cu droguri n-am încercat şi nici n-am de gând, dar aş paria tot pe mine!

Revenind la oile noastre (negre), pe lângă tot mai numeroasele poze dezgustătoare de profil cu subiecţi – printre care şi femei altminteri frumoase şi chiar inteligente din când în când – trăgând cu nesaţ şi un soi de sfidătoare mândrie tembelă din ţigări, întru scârbirea privitorului obişnuit şi răul exemplu dat minorului derutat, am văzut pe Facebook o fotografie devenită “virală” în care erau puse alături Catherine Deneuve şi Angela Merkel, cu precizarea că prima avea, pe-atunci, 68 de ani şi e fumătoare înrăită, iar cealaltă doar 58 şi e nefumătoare, mesajul grosolan de supraliminal fiind că tutunul aduce beneficii incontestabile pentru sănătate sau cel puţin în privinţa aspectului exterior. 

Acum, nu e că n-aş înţelege eu o glumă, chiar şi când e proastă, dar mai proşti sunt cei care, poate nefiind fani ai frumoasei Deneuve, cum sunt eu, care o pun în topul personal, cu adevărat “all time”, cam imediat după Marilyn Monroe, chiar şi când ajunsese la vârste mult mai înaintate decât cea la care aceasta din urmă a încremenit tragic într-o tinereţe veşnică, n-au observat că franţuzoaica a fost şi ea în ultimii ani, la fel ca multe alte vedete (de cinema), victimă a unor operaţii estetice nu pe deplin reuşite, care or fi “întinerit-o” hâd cu ăia câţiva ani atribuiţi – hă, hă, hă! – fumatului, dar i-au ruinat dezolant tot şarmul de femeie care ar fi putut să îmbătrânească natural şi frumos.

În fine, un alt simpatic isteţ în multe privinţe, dar cu desăvârşire obtuz în asta, observa cu un soi de retorică uimire filosofică şi închipuit elocventă cum în nu ştiu ce cârciumă, la nu ştiu ce oră, salonul pentru fumători gemea de lume, în timp ce ăla pentru ne nu, dovadă, chipurile, că noua legea antifumat e proastă sau măcar ipocrită, deoarece… Spre deosebire de cei peste 345 de cetăţeni (fumători?) care i-au dat “like” (media lui obişnuită fiind de câteva zeci!), n-am înţeles ce, pentru că, aşa cum spuneam, nu mai fumez de (șapte) ani de zile și nu pot descifra meandrele logicii unui fumător adevărat. Oare dacă-mi aprind acum o ţigară mi se va schimba brusc perspectiva?