NOU… DIN NOU

Nu ştiu câte săptămâni sau chiar luni de muncă asiduă a unei vaste echipe de graficieni şi tot soiul de alţi experţi în IT necesită schimbarea imaginii unui post de televiziune pentru a deveni “mai dinamică şi mai modernă, bazată pe o grafică în culori vii, puternice şi pe elemente dinamice, în acord cu evoluţia [postului] din ultimul an şi cu standardul la care acesta a ajuns”, însă după o foarte trâmbiţată campanie de radicală înnoire, noua siglă a canalului de filme Pay-TV al RCS & RDS a constat (iniţial) în scriere numelui său, “Digi Film”, în două (non)culori, respectiv “Digi” cu negru şi “Film” cu alb.

După care, foarte curând, gogomanii ăia de mari specialişti, plătiţi probabil regeşte, au constatat în direct şi la o oră de vârf că la filmele a căror imagine nu umple întregul ecran, fiind încadrată sus şi jos de câte o bandă neagră, cuvântul “Digi” nu se vede, fiind negru pe negru, astfel încât, rapid, după o muncă de numai câteva ore sau cel mult zile, au înnoit încă o dată imaginea postului, dar pe şest, noua combinaţie de culori vii şi puternice fiind argintiu cu alb.

Iar ca să-şi confirme şi “evoluţia din ultimul an” şi “standardul la care a ajuns”, cea dintâi premieră cu (şi mai) proaspăta siglă a fost un film din 2012 preluat pesemne direct de pe internet, cu tot cu subtitrarea fără diacritice!

PE FACEBOOK

Ca să nu rămân mai prejos decât vânzătoarele adolescente de la minisupermarketul din spatele blocului, pe care într-o bună zi le-am auzit vorbind cam agramat, dar cu însufleţire şi chiar un soi de încântare chicotindă şi oarecum misterioasă despre conturile lor de Facebook, în urmă cu… să tot fie un an, dacă nu de-a dreptul doi sau deja, la cum trece de la o vreme timpul, trei, mi-am făcut şi eu unul, care de atunci s-a populat pe diverse căi cu exact 560 de “prieteni”, ceea ce înseamnă de vreo sută de ori mai mulţi decât cei reali, cu menţiunea că niciunul dintre aceştia din urmă nu se numără printre ei.

Ideea de la care am pornit şi la care de altfel m-am şi mărginit a fost aceea de a “socializa” cu oameni având preocupări similare, dar şi, mai ales, de ce să nu recunosc?, de a-mi promova oleacă blogul, aşa încât imensa majoritate a celor 560 e alcătuită din persoane interesate în primul rând de politică (bloggeri, jurnalişti, analişti, însă, cu vreo două-trei excepţii, nu şi politicieni!), apoi de film, teatru şi literatură, de unde şi cele două contingente de (tineri) actori, respectiv (mai puţin tineri) scriitori. Cum s-ar spune, oameni (relativ) educaţi, între care, de pildă, cele două tinere vânzătoare sus-menţionate nu prea şi-ar fi găsit locul.

Ei bine, cu toate că – uşor paradoxal – cei 560 nici măcar nu reprezintă o sumă impresionantă în comparaţie cu MIILE de prieteni (cu sau fără ghilimele) pe care le au chiar mulţi dintre ei, ori de câte ori mi se întâmplă să nu-mi accesez contul câteva zile – fie din lipsă de chef, fie (ca acum) pentru că am fost plecat din localitate –, când în sfârşit o fac găsesc un număr uriaş de “notificări”, uneori şi de ordinul zecilor! După ce, în prima fază, mă entuziasmez, imaginându-mi, cu naivă infatuare, că sunt “like”-uri date la articolele mele, mă dezumflu brusc, deoarece, cu excepţia a cel mult două-trei anunţuri legate de diferite acţiuni, eventual chiar culturale, absolut toate celelalte sunt invitaţii la tâmpenii (jocuri?!) de genul Zynga Slingo, The Ville, Bubble Safari, Lost Bubble, Hidden Chronicles, ChefVille, Diamond Dash, Magic Land, Barn Buddy, Buggle, Birthday Calendar 2012, Solitaire Blitz, Armies Of Magic, Bingo Blitz, Zynga Poker, Township, Astro Garden, FarmVille (2)… ş.a.m.d., ceea ce spune multe despre timpul liber în exces şi adevăratele preocupări ale românilor. Mă întreb cum dracului ar fi fost dacă aveam şi eu nu cinci sute, ci patru-cinci mii de prieteni, şi nu recrutaţi cu mare grijă dintre “oamenii serioşi”!

"DOMINO THE DESTITUTE"

POATE (ŞI) DE-AIA…

Chiar nu ştiu dacă or fi ţinut-o aşa toată emisiunea, că nu m-am uitat decât vreo două minute, cât am făcut trecerea de la o transmisiune de tenis la una de fotbal, dar aseară iarăşi se văicărea cineva de mama focului pe Antena 3, la Sinteza Zilei, că românii nu-şi “apără” votul din 29 iulie, ieşind, de pildă, să se învârtă în jurul cozii şi al Palatului Cotroceni alături de nimeni altul decât senatorul din păcate liberal Ioan Ghişe, cel care nu a mai fost atât de intens mediatizat, hăt, de pe vremea când, alături de alt măscărici, peremistul Gheorghe Funar, lansase un fel de proiect de lege conform căruia ziarele şi televiziunile ar fi trebuit obligate să acorde spaţiu egal ştirilor “negative” şi celor “pozitive”.

Păi poate tocmai de-aia nu ies, fraţilor, că mai sunt unii care-şi amintesc şi altceva decât ce-a făcut sau n-a făcut laşul preşedinte al morţilor! Şi poate n-au uitat nici că acelaşi Ghişe recidiva după vreun an, iniţiind “Legea jurnalistului”, cu prevederi restrictiv-punitive dintre cele mai aberante îndreptate împotriva celor care-l promovează acum ca mare campion al luptei anti-băsiste duse până-n pânzele albe. Sau că într-o vreme îi mersese buhul de fost colaborator al Securităţii, ceea ce, între noi fie vorba, îl face numai bun pentru Antena 3.

Într-un alt minut, cât am trecut înapoi la tenis, că mă plictisisem (şi) de fotbal, am apucat să mai văd pe cineva revoltat că laşul preşedinte al morţilor tace adânc de câteva zile, în loc să spună, să răspundă, să facă, să dreagă…

Eu aş zice doar atât: nu-l pomeni pe dracu, că îl vezi la faţă! Din punctul meu de vedere, ar fi minunat ca individul să-şi prelungească această absenţă din spaţiul public cel puţin până la sfârşitul lui 2014, când i se termină mandatul. Ar fi aproape ca şi cum referendumul ar fi fost încununat de succes. Dar, desigur, eu nu sunt jurnalist sau analist rămas în pană de subiecte şi nevoit să lungesc la nesfârşit pelteaua “dezvăluirilor” despre dihăniile de la CCR.

P.S. Mă gândeam la un moment dat, în vâltoarea evenimentelor din ultimele săptămâni, că probabil până şi Ceauşescu – care în delirul său paranoic era ferm convins, chiar şi în decembrie ‘89, că poporul îl adoră – ar fi plecat de bunăvoie, dându-şi demisia, dacă s-ar fi pomenit cu dovada cât se poate de limpede că 7,4 milioane de români nu-l mai vor. Ăstuia de-acum însă am convingerea că nici prin cap nu-i trece s-o facă.

CVORUMUL ŞI CANICULA

Zilele trecute, în timp ce bântuiam, din plictiseală şi scârbă de televizor, prin cotloanele mai puţin frecventate (de mine) ale internetului, am dat peste un articol din “Gândul”, semnat Lelia Munteanu şi intitulat, pesemne autocritic, “Prostia care doare”. Dintre multele lucruri de-acolo cu care n-am fost de acord şi puţinele cu care am fost, mi-a atras atenţia în mod special unul pe care mai degrabă nu l-am înţeles. Referindu-se la incapacitatea useliştilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru eşecul referendumului, autoarea spune, printre altele: “USL dă vina pe vreme (deşi canicula ar fi favorizat-o, dacă n-ar fi existat cvorum)…”.

Trecând peste… inadvertenţa (de) logică – pentru că, din păcate, cvorumul A EXISTAT, aşa încât, în măsura în care ar fi vreo legătură între cvorum şi caniculă, USL pare îndreptăţită să pretindă că respectiva caniculă a DEfavorizat-o – şi luând de bună teoria cel puţin bizară, dacă nu absurdă, conform căreia condiţiile meteo influenţează (decisiv) scorul unui scrutin, rezultă din citatul menţionat că pentru USL ar fi fost încă şi mai rău să NU fie caniculă. Cu alte cuvinte, dacă 29 iulie ar fi fost o zi de vară “cu valori termice încadrate într-un regim normal” – vorba celor de la ANM –, prezenţa la urne ar fi fost şi mai slabă!

Probabil că, în viziunea jurnalistei, adversarii laşului preşedinte al morţilor sunt nişte masochişti, cărora le face plăcere să iasă din case la 40 de grade. La 25-30, ar fi stat şi ei, ca tot băsistul, la televizor, îngroşând rândurile “boicotiştilor” (vii sau morţi). Sau poate îşi imaginează că e mai tentant şi mai la-ndemână pentru oameni să voteze în secţiile speciale din staţiunile de la munte sau de pe litoral, unde s-au refugiat să scape de vipie, decât la şcoala de-alături, unde sunt arondaţi. Ori s-a gândit că, de n-ar fi fost caniculă, ar fi fost cu siguranţă furtună, fenomen încă şi mai descurajator pentru electorat. Sau… Alte variante n-am fost în stare să găsesc, că de-aia am şi recunoscut că nu înţeleg ce-a vrut să spună cucoana. Dar sunt deschis la sugestii…

“ASPAZIA”

Chiar şi fără să mă fi uitat în ultima vreme mai mult de cinci-zece minute pe seară la televiziunile de ştiri, mi s-a acrit până peste cap de toate “dezvăluirile” despre dihăniile de la Curtea Constituţională, în frunte cu (aproape) vietatea a cărei denumire ştiinţifică este Aspazia Cojocaru. Nu doar că sunt cu desăvârşire tardive, fiindcă “mortul” de la Cotroceni nu se mai întoarce (în garaj), şi au aspect de execuţie publică, dar în general sunt lucruri până la urmă banale, fără alt interes decât unul mai degrabă monden, şi care la o cercetare mai atentă mă tem că se potrivesc la cel puţin trei sferturi din personajele publice din România, recrutate din rândurile foştilor activişti comunişti, securişti, informatori, infractori de drept comun şi aşa mai departe. (Celălalt sfert s-a corupt pe parcurs.) În plus, mi se pare deplasat să vorbim acum de (numai) şase ticăloşi, care au votat pentru invalidarea referendumului, şi de trei eroi demni de statui în Piaţa Universităţii pentru că au făcut “opinie separată”. E suficient să mă uit la vajnicul (şi veşnicul) fesenisto-pedeseristo-zaharisit Ion Predescu şi să nu mai ştiu care sunt ăia buni şi care ăia răi!

Revenind la Aspazia, înţeleg în urma virulentei campanii de presă pe care o susţine Antena 3 că ea este de departe cea mai nenorocită, mai ceauşistă, mai securistă, mai infractoare, mai coruptă, mai babă şi mai urâtă dintre dihăniile de la CCR. Absolut de acord. Numai că ea n-a fost promovată acolo nici de pedelişti, nici de laşul preşedinte al morţilor personal şi nici măcar de alde Barroso, Merkel sau Gitenstein, ci practic de… USL (mai precis de PSD, înainte să se fi aliat cu PNL)! Alte comentarii sunt de prisos.

JENANT

Singura acţiune a reprezentanţilor USL încă şi mai penibilă decât aceea de a trâmbiţa – întru amăgirea milioanelor de votanţi cu DA la referendum – că-l vor demite pe laşul preşedinte al morţilor în Parlament, trecând peste hotărârea dihăniilor de la Curtea Constituţională şi în general peste legile strâmbe, dar vag obligatorii ale ţării, a fost aceea de se apuca mai întâi să boicoteze şedinţa la care trebuia consfinţit verdictul, părând că-şi duc oarecum acţiunea (halucinantă) până la capăt, după care să cedeze lamentabil, întorcându-se tiptil în sală, într-un număr suficient de mare cât să asigure cvorumul, dar prea mic să-şi poată susţine măcar propriile iniţiative, oricât de fantasmagorice, precum cele ale liberalului Ghişe. Halal să le fie!

"SILENCE"

DESPRE MORT NUMAI DE RĂU

(Şi) din punctul meu de vedere, laşul preşedinte al morţilor, Traian Băsescu, este el însuşi mort (ca politician). De aceea nici nu mai am de împărţit ceva cu el. Fie-i ţărâna de plumb!

În schimb, ceilalţi – şi mă refer în primul rând la uselişti – sunt vii şi cam nevătămaţi. Ba chiar foarte vioi în apariţiile televizate, unde, în faţa propriei naţiuni, fac figură de tigri feroce gata să sară la beregata oricărei găini (pedeliste), în timp ce în raport cu marii licurici şi forurile europene sunt ca nişte iepuri hăituiţi până şi de cea mai răpciugoasă javră.

Poate cea mai jalnică, dar elocventă în acest sens, imagine am văzut-o zilele trecute, la Antena 3, când ministrul Dan Şova se mulţumea să stea cu un rânjet tâmp de satisfacţie pe faţă în timp ce Mugur Ciuvică tuna şi fulgera împotriva oficialilor americani, sugerând că atât ambasadorul Gitenstein cât şi caricatura aia de emisar (?!) al lui Obama, Gordon, ar fi trebuit să fie luaţi de gâlci şi somaţi să spună de unde dracului au scos informaţiile acelea “credibile”, în legătură cu fraudele majore (!), de până la 2 milioane de voturi (?!), de la referendum, cu atât mai mult cu cât de acuzaţii practic de falsificare a alegerilor, venite din partea Statelor Unite, DE LA CEL MAI ÎNALT NIVEL (că altfel Gordon ăla trebuia scos în şuturi din ţară, nu primit de ditamai preşedintele României şi de prim-ministru!), nu-mi amintesc să fi avut parte nici în 1990 şi nu ştiu dacă în zilele noastre mai sunt aduse fie şi unor guverne din ţările cu adevărat bananiere!

Ce nu spunea însă, din păcate, cu subiect şi predicat, (nici) domnul Ciuvică e că treaba asta cădea nu în sarcina presei sau analiştilor, ci a autorităţilor române, în frunte cu alde Antonescu şi Ponta, care erau obligate să ceară politicos, dar cât se poate de ferm, pe căi OFICIALE – nu în pungă (sau) la televizor – explicaţii tuturor celor care au adus asemenea acuzaţii. Faptul că n-au făcut-o nu poate fi interpretat – mai ales de către acuzatori – decât ca o recunoaştere spăşită a vinovăţiei.

“EU CU-AL MEU VĂD EU CE FAC”…

Motto: […] şi Badea de grija (votului) altuia. 

De parcă nu (mi-)ar fi fost de-ajuns că autorităţile statului, începând cu Guvernul Ponta, care n-a fost în stare să facă la timp ce s-a prefăcut că face în ultimele zile, adică să perieze cât de cât listele electorale, măcar de morţi, şi terminând cu dihăniile de la CCR, care, la drept vorbind, au luat de-a lungul timpului şi decizii mai aberante decât cea de ieri, şi-au bătut joc de votul meu din 29 iulie, l-am mai auzit aseară şi pe Mircea Badea făcându-mă – dacă am înţeles eu bine, că eram cam somnoros, iar el destul de confuz din pricina furiei şi disperării – râmă, pentru că, în loc să ies în toată splendoarea făpturii mele să protestez, accept ca votul meu să fie – vezi Doamne! – apărat de către mâna aia de oameni bizari şi plângăcioşi din Piaţa Universităţii, printre care, preţ de… cât timp a avut el chef, cică s-ar fi numărat.

Ţin să-i comunic pe această cale cetăţeanului Badea – pe care nici n-am să mă obosesc să-l calific în vreun (alt) fel – că pentru mine unul nu e cazul să se deranjeze. Pot să-mi apăr votul şi singur, inclusiv de unii ca el sau ca Voiculescu, pe care am un feeling că-l voi vedea cât de curând într-o exclusivitate la propriul post de televiziune, pretinzând şi el că se simte “responsabil”, dacă nu de-a dreptul “depozitarul” celor 7,4 milioane de voturi, care apasă pe umerii lor fragili. Mulţumesc, n-am nevoie! Pe-al meu îl depozitez unde socotesc eu de cuviinţă, eventual aici pe blog, unde o fac gratis, nu pe mii de euro.

DESPRE (IN)VALIDARE (2)

… Şi tocmai când credeam că am auzit toate aberaţiile şi nu mă mai poate surprinde nimic în materie de interpretare stupidă a Legii CCR, am văzut-o aseară pe o altă faimoasă avocată de platou de televiziune, care după ce – în mod straniu şi pentru mine mai degrabă îngrijorător – interpreta art. 47 exact cum scriam şi eu ieri, în sensul că “valabilitatea”, respectiv “lipsa de valabilitate” a referendumului se stabileşte numai cu un vot de 6-3 în orice sens, adăuga complet absurd că “validitatea” (respectiv “invaliditatea”) este cu totul şi cu totul altceva (decât “valabilitatea”!) şi se poate hotărî şi cu un scor de 5-4, deoarece intră, hodoronc-tronc, sub incidenţa art. 51 alin. 1, care spune următoarele: “Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, DACĂ PRIN LEGE NU SE PREVEDE ALTFEL (sublinierea îmi aparţine)”.

După cum e foarte uşor de constatat pentru oricine vede cu ochii lui Legea cu pricina, nu doar că art. 51 nu vorbeşte în niciun fel, nici explicit, nici subînţeles, despre “validitatea” referendumului, dar el se referă de fapt la orice altceva în afară de referendum, făcând parte dintr-un capitol general, “Plenul Curţii Constituţionale”. În schimb, tocmai art. 47 este acela care reglementează atribuţiile CCR în materie de referendum, fiind cuprins într-o secţiune intitulată chiar aşa: “Exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia”. Colac de closet peste pupăza amintită, până şi la art. 51 se menţionează, cât se poate de limpede, cum am şi subliniat, că deciziile se iau cu votul majorităţii judecătorilor (adică 5-4) “dacă prin lege nu se prevede altfel”! Or, se prevede, şi nu prin cine ştie ce altă lege, ci chiar prin prezenta, la art. 47!

Şi când te gândeşti că o idioată ca asta se presupune că, la o adică, Doamne fereşte!, trebuie să te scape de abuzurile procurorilor (băsişti)!


ACTUALIZARE: La cum s-au derulat evenimentele în ultimele două-trei zile – când, de pildă, Victor Ponta n-a fost în stare să rostească limpede o cifră, măcar estimativă, a votanţilor REALI din România, lăsându-i pesemne pe cei de la Curtea Constituţională să-şi folosească degetele şi abacele personale ca să facă scăderile de rigoare, poate şi fiindcă a înţeles că nu are cum să propună pentru radierea din liste un număr suficient de mare încât cei 8,3 milioane de români care au votat la referendum să reprezinte 50% plus unu – EU să fi fost judecător CCR şi aş fi votat pentru invalidare!

Pentru că, din păcate, am “câştigat” pariul, voi avea prilejul să mai trăncănesc pe tema asta…

DESPRE (IN)VALIDARE

Nu mai departe de azi-dimineaţă am auzit o femeie cu mari pretenţii de juristă, dar atât de proastă încât, de pildă, susţinea că din listele electorale permanente nu trebuie scoşi nici cetăţenii care apar de mai multe ori pe ele ca urmare a schimbării numelui după căsătorie sau divorţ, spunând într-o intervenţie televizată că, în conformitate cu Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, (din care însă n-a fost în stare să reproducă articolul), orice decizie care nu se ia cu 6-3 în favoarea validării referendumului reprezintă implicit o decizie de INvalidare a lui. Fireşte că idioata făcea parte din tagma celor care de cinci ani încoace, ori de câte ori vine vorba despre suspendarea/demiterea preşedintelui, stâlcesc articolul corespunzător (95, alineat 1) din Constituţie, pretinzând că se vorbeşte în el de “fapte de încălcare gravă a Constituţiei”, când de fapt acolo scrie, negru pe alb, “fapte grave prin care [Preşedintele] încalcă prevederile Constituţiei”, ceea ce pentru un om care are fie şi cele mai elementare noţiuni de limba română înseamnă cu totul şi cu totul altceva. (De unde şi absurdul discuţiei despre încălcări “mai grave” sau “mai puţin grave” ale Constituţiei!)

Revenind la Legea CCR, articolul 47 prevede limpede la alineatul 1: “Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi ASUPRA (sublinierea îmi aparţine) valabilităţii referendumului.”. Aşadar, nu “validarea referendumului” şi nici măcar, simplu, “valabilitatea” sa – caz în care s-ar fi putut interpreta în sensul că orice scor mai mic de 6-3 “pentru” (respectiv 5-4, 4-5, 3-6, 2-7, 1-8 sau 0-9), reprezintă un vot de invalidare –, ci ASUPRA…, adică “în legătură cu…”, “pe marginea…”, “despre…”, “privitor la…” etc. În mod normal, bazându-ne pe aceeaşi biată limbă română, când spui “asupra valabilităţii referendumului” înseamnă că orice fel de decizie în legătură cu numita valabilitate, atât “în favoarea”, cât şi “împotriva” ei, se ia cu două treimi, în cazul nostru 6-3. Că altfel n-avea niciun rost un cuvânt în plus într-un text de lege. Un scor de 5-4, indiferent în ce sens, este practic o INdecizie. (Nu că asta i-ar impresiona în vreun fel pe judecătorii CCR şi i-ar împiedica să mai săvârşească o ticăloşie!)

P.S. Mai mult pentru amuzament, menţionez că în Dicţionarul de sinonime, la unul din puncte, “asupra” are chiar sensul de “(în) contra”,“împotriva”, ceea ce, într-o citire cu profundă rea-credinţă a articolului 47, ar însemna că referendumul ar trebui validat chiar şi cu o decizie de 5-4 în favoarea INvalidării!...


P.P.S. Pentru că, indiferent cât de vehement împotriva laşului preşedinte al morţilor aş fi (şi sunt!) şi oricât de mult mi-aş dori să-l văd demis (şi-mi doresc din suflet!), (îmi place să cred că) nu sunt nici cretin, nici lipsit de orice urmă de bun-simţ şi obiectivitate, trebuie să spun că toate cifrele acelea cu cetăţeni români stabiliţi prin diferite colţuri ale lumii, pe care le-a vânturat seară de seară Mihai Gâdea la Antena 3 şi adineauri premierul Ponta într-o conferinţă de presă, nu au absolut nicio relevanţă în sine, fiindcă nu e deloc sigur că n-avem de-a face cu oameni aflaţi acolo de paişpe generaţii şi care n-au fost niciodată pe listele electorale permanente din ţară. Nu poţi pur şi simplu să scazi nu ştiu câte milioane de “italieni”, “spanioli”, “americani” etc. din cei 18,3 milioane (sau câţi or mai rămâne după scoaterea morţilor) de pe liste. Raţional ar fi să-i iei individ cu individ, pe nume, prenume şi serie de act de identitate, şi doar cei care se regăsesc pe liste să fie radiaţi de-acolo. Altfel e o mare cacealma, pe care, cinstit vorbind, CCR nici n-are de ce s-o înghită. Altele sunt argumentele pentru care trebuie validat referendumul.

PARIU

De mâine încolo nici n-o să mai conteze, dar eu chiar nu pot să-i înţeleg pe europarlamentarii USL, gen Norica Nicolai, Ramona Mănescu, Cristian Buşoi sau Victor Boştinaru, care se perindă zilele astea pe la toate posturile de televiziune şi ne explică, foarte vehement şi perfect argumentat, ce nenorociri se petrec în România, cum sunt călcate în picioare drepturile omului, democraţia şi independenţa Justiţiei, plângându-se totodată că forurile competente de la Bruxelles nu sunt informate (corect). Păi cine dracului să le informeze (corect)? Bunică-mea din groapă? Ei cu ce se ocupă? Decât să trăncănească aiurea la televizor în faţa unor telespectatori deja convinşi, ar face mai bine să pună mâna pe stilou sau tastatură şi, prevalându-se de calităţile lor totuşi oficiale, să trimită niscai scrisori, inclusiv la marile ziare din Occident, unde cu siguranţă nu vor fi luate atât de în serios încât să apară sub formă de editoriale, dar măcar la o “poşta redacţiei” ar putea intra. Că doar se laudă că fac parte din două mari familii politice europene! La fel cum, în paranteză fie spus, se laudă cei de la Antena 3 că reprezintă singura televiziune din România afiliată CNN, dar eu n-am auzit ca influenţii lor parteneri americani să fi transmis un cât de mic reportaj despre grozăviile de-aici, deşi “afiliaţii” vorbesc despre ele 24 de ore din 24. Chestie de (lipsă de) credibilitate.

Spuneam că de mâine încolo toate astea nici n-o să mai conteze, pentru că eu – spre deosebire de politicienii uselişti, în frunte cu Crin Antonescu, care în optimismul lor ridicol îmi amintesc de antrenorii români de fotbal înaintea partidelor pierdute la scor în compania marilor echipe – am convingerea că în cele din urmă, fie mâine, fie altădată dacă va fi o nouă amânare, Curtea Constituţională va decide invalidarea referendumului şi revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Şi pentru că tot am amintit de Crin Antonescu, sunt în stare să fac şi un pariu în genul lui: în cazul în care laşul preşedinte al morţilor VA FI DEMIS printr-o decizie a CCR, eu voi renunţa să mai scriu pe acest blog. Am zis!

"GOD PUNISHES, I KILL"

SCRISOARE DESCHISĂ

Pentru cei care nu ştiu, Horia Gârbea este un dramaturg român contemporan, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, el mai este şi un fost concurent al emisiunii “Vrei să fii milionar?”, unde, spre deosebire de diverşi cetăţeni fără pretenţii de mari oameni de cultură, iluştrii necunoscuţi activând în diverse domenii cum ar fi silvicultura sau mineritul, dar care au ajuns la câştiguri substanţiale, uneori şi de peste 100.000 de lei, s-a oprit la numai 3.000 de lei, retrăgându-se precaut după ce în prealabil îşi irosise toate variantele ajutătoare la întrebarea “Cum se numeşte insula pe care a fost întemniţat Edmond Dantès, personajul central al romanului Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas?”. Aşadar, nu o întrebare-capcană despre polioxometalaţii lacunari, ci una simplă de literatură universală! În sfârşit, domnul Horia Gârbea mai este şi un vajnic pupincurist băsist.

În această ultimă calitate, domnia sa a publicat zilele trecute pe blogul personal un fel de scrisoare deschisă către un alt caraghios, actualul preşedinte-director general al TVR, Claudiu Săftoiu, căruia îi cerea imperios să renunţe la decizia de desfiinţare a TVR Cultural. (În paranteză fie spus, n-am nimic împotriva demersului în sine, deşi, din punctul meu de vedere, un post care se pretinde “cultural”, dar promovează traduceri mizerabile ale dialogurilor din filme, care mai sunt şi redactate cu greşeli de gramatică şi ortografie flagrante, de genul “sau dus vremurile…”, “mau arestat…”, “Alex şi Doris a fost…” şi unde într-un promo am văzut scris “Atheneul Român”, este mai degrabă dăunător, pentru că oferă cel mai autorizat exemplu… prost.) Ei bine, după o introducere uşor (auto?)critică la adresa postului, domnul scriitor Gârbea îşi dă în petic, în cea mai abjectă manieră băsist-pupincuristă: “Ştiu că tu nu eşti un om care să poţi trăi într-o ţară în care emite doar A 3. Ştii şi tu că eu ştiu că de fapt tu nu vei putea trăi doar cu A 3 şi/sau cu TVR 1 care să aibă 2 ore de emisie.”

Acum, sincer, poate nu sunt eu la zi cu informaţiile, dar chiar n-am auzit ca domnul Săftoiu sau oricine altcineva să fi propus o remaniere atât de amplă a televiziunii publice, încât să ajungă la un singur post care să emită două ore! La fel cum n-am auzit să existe şi varianta alternativă ca în loc de TVR (Cultural) să se închidă Antena 3! Altfel, care ar fi legătura dintre sulă şi subprefectură?! În plus, mă gândesc că ar trebui să-i atragă cineva atenţia domnului Gârbea că – în cazul în care nu e ceva deranjat la televizorul sau capul domniei sale – poate opta oricând pentru o mulţime de alte posturi, mai apropiate de gusturile şi nivelul său intelectual decât Antena 3, cum ar fi OTV, Etno, Favorit, Taraf, Mynele…

SĂ-NCEAPĂ REVOLUŢIA!

Aşadar, în ciuda aparenţelor, Monica Macovei nu era complet dementă când vorbea deunăzi despre declanşarea unui război civil în România! Era doar informată despre descinderile de tip nazisto-stalinist ale procurorilor la reşedinţele celor care au votat (DA) la referendumul din 29 iulie, acţiuni provocatoare care au început deja să stârnească legitime reacţii ferme şi mitinguri spontane de protest. De altfel, câtă vreme laşul preşedinte al morţilor, în paranoia lui galopantă, pare a fi convins că nu are împotrivă decât cel mult câteva sute de mii de “făptuitori” care au votat multiplu de câte 10-15 ori, singura soluţie pentru a-i demonstra că suntem cu adevărat 7,4 milioane e să ne arătăm în carne şi oase prin pieţele oraşelor şi pe la ferestrele sediului său de campanie! Cum ar fi, de pildă, ca jumătate sau doar o treime din cei peste 600.000 de bucureşteni care au votat să facă un miting în faţa garajului în care s-a ascuns amintitul personaj sinistru? Ar reprezenta fără îndoială cea mai amplă mişcare de protest din ultimii douăzeci de ani. Cred că a venit timpul pentru aşa ceva!

Spuneam ieri că mi-e teamă să nu mă pomenesc cu procurorii la uşă întrebându-mă şi pe mine dacă şi, eventual, cum am votat pe 29 iulie. Chiar îmi e! Îmi e teamă că după ce le deschid (presupunând că totuşi nu-mi vor sparge uşa!), când m-or trimite să le aduc buletinul pentru identificare şi ca să vadă abţibildul de pe spate, o să mă apuc să-l caut prin bucătărie, unde sigur că n-are ce căuta, dar o să găsesc în schimb cea mai mare tigaie de fontă din setul moştenit de la bunică-mea, cu care o să le dau… motive întemeiate să mă ia cu ei la secţie! Că nici eu nu sunt chiar zdravăn la cap.

NEBUNUL ERAM EU!

Cum bine parcă spunea cineva (iar dacă nu spunea, o spun eu acum în premieră, numai că de când cu frenezia acuzaţiilor de plagiat prefer să suflu şi-n iaurt), în România e aproape imposibil să fii paranoic: indiferent ce ai crede că ţi s-ar (putea) întâmpla, oricât de neplauzibil sau de-a dreptul absurd ar părea, există o maximă probabilitate să ţi se şi întâmple cu adevărat, mai devreme sau mai târziu.

De pildă, nu atât presimţind, cât mai degrabă anticipând nebunia de astăzi, când DNA a început să bată din uşă-n uşă prin localităţile patriei sub pretext că e în căutarea infractorilor care ar fi votat de mai multe ori la referendum, pe 29 iulie, ca niciodată până acum, în clipa în care mi-am luat buletinul de vot am avut mare grijă nu doar să semnez fix în pătrăţica (tare mititică!) alocată numelui meu, fără să depăşesc vreo margine, ci şi s-o fac în aşa fel încât la o adică, într-o eventuală confruntare cu autorităţile, să nu existe niciun dubiu că e semnătura mea.

Din păcate însă, tot n-am scăpat de emoţii – ba de-acum s-au transformat într-o îngrijorare soră cu spaima – deoarece mi-am schimbat relativ recent domiciliul (de fapt mi-am făcut, cu o întârziere de câţiva ani, mutaţia în buletin) şi nu sunt deloc sigur că momentan nu figurez pe două liste electorale permanente. Şi-aşa a fost o surpriză că m-am găsit pe cea de la adresa “nouă”, chestie care, în paranteză fie spus, pe undeva contrazice teoriile useliste conform cărora nu s-ar fi operat de ani şi ani de zile modificări în ele. Că figurez poate n-ar fi cine ştie ce mare problemă, dar dacă, din greşeală sau premeditat, cineva a semnat, indescifrabil, în dreptul numelui meu la adresa “veche”?! Nu-i aşa c-am pus-o?! Mă aştept din clipă în clipă să mă pomenesc cu mascaţii spărgându-mi uşa, înşfăcându-mă şi ducându-mă preventiv la secţie, până la lămurirea situaţiei. Chiar nu glumesc! Alţii au fost luaţi azi la întrebări chiar şi pentru mai puţin. Nevinovaţi după referendumul din 29 iulie se prezumă a fi doar cei care n-au votat deloc!

Sigur, după alegerile prezidenţiale din 2009, de pildă, cu toate că şi atunci a fost mare scandal pe tema votului multiplu (ba parcă îmi amintesc că s-au şi renumărat ceva voturi!) DNA n-a simţit nevoia să facă atâta tam-tam. Doar câştigase cine trebuia! De altminteri, ceea ce se întâmplă zilele astea nu e decât cea mai recentă şi mai puternică dovadă că în România domneşte un autentic regim de teroare băsistă. Mă şi gândeam că, spre deosebire de sfârşitul lui Ceauşescu, din decembrie ‘89, când, una peste alta, lucrurile s-au desfăşurat cu rapiditate, organele de represiune trecând rapid “de partea poporului”, încât ajunsesem să mă şi întreb dacă nu cumva decenii de-a rândul românii s-au speriat – pardon de expresie şi cacofonie – ca calu’ de băşină, infailibilitatea Securităţii fiind mai mult o legendă decât o realitate, acum soliditatea amintitului regim de teroare se manifestă exact când tiranul are nevoie de ea, aflându-se în pribegie într-un garaj şi-n pericol să fie răsturnat definitiv de forţele democratice reprezentate de cei 7,4 milioane de cetăţeni care au votat DA.

Revenind la afirmaţia cu care am început, trebuie să spun că în urmă cu câţiva ani, când înaintea unei discuţii pe teme politice un prieten m-a rugat să-mi închid telefonul mobil şi să-l duc într-o altă cameră ca să nu fim ascultaţi de “ştii tu cine…”, mai întâi m-am amuzat copios, după care mi-am pus câteva întrebări în legătură cu starea lui psihică. Acum însă, chiar încep să cred că nebunul eram eu, care nu l-am luat în serios!

SPERANŢE DEŞARTE

Întrebat aseară, într-o emisiune televizată, dacă îi găseşte vreo vină Guvernului Ponta pentru faptul că referendumul din 29 iulie s-a desfăşurat cu listele electorale neactualizate, Crin Antonescu a bâiguit ceva despre greaua moştenire, aruncând măgăreaţa pe Guvernul Ungureanu, care ar fi trebuit să le cureţe (de morţi şi/sau cei plecaţi din ţară), ca în fiecare an, până la 31 martie sau aşa ceva. (În paranteză fie spus, dacă singurul rămas dator la capitolul acesta ar fi Guvernul Ungureanu, chiar nu înţeleg de unde ideea că listele sunt umflate cu 1,5-2 milioane de nume. Nu cred că în interval de un an au plecat din ţară şi dintre noi atâţia oameni!).

Treaba e că inclusiv în Legea referendumului se menţionează un termen de 5 zile, de la stabilirea datei scrutinului, în care listele se (mai) puteau actualiza. Aşadar, indiferent ce au făcut şi mai ales NU au făcut Guvernul Ungureanu şi – zic eu – precedentele, Guvernul Ponta ar fi trebuit să se ocupe de această operaţiune, dacă useliştii nu erau pur şi simplu indolenţi (că nici încrezători în participarea masivă a românilor la vot nu se prea arătau!).

Acum, să fim cinstiţi! Indiferent care e situaţia listelor electorale, indiferent cine trebuie să fie pe ele şi cine nu, indiferent câţi români vii şi cu drept de vot mai suntem prin ţară sau aiurea, toată povestea asta cu referendumul şi demiterea laşului preşedinte al morţilor s-ar fi tranşat brusc, trist şi oarecum definitiv, dacă în prima şedinţă de după 29 iulie CCR ar fi consfinţit sec procentul de 46% prezenţă la vot, consemnat de altfel cât se poate de oficial de acelaşi Birou Electoral Central ale cărui documente ne sunt prezentate acum drept literă de evanghelie. Judecătorii Curţii, în schimb, au vrut să facă puţin pe înţelepţii şi echilibraţii (adică exact ce NU sunt!), punând o ţară întreagă pe jar şi dându-ne speranţe care n-am nicio îndoială că se vor dovedi cât de curând (cel târziu pe 31 august) deşarte.

GENOCID

Fiind făcute şi în plin final apoteotic al Jocurilor Olimpice, chiar nu m-au interesat în mod deosebit ultimele “dezvăluiri” ale organelor de presă ale Parchetului despre convorbirile telefonice ale foştilor miniştri Victor Paul Dobre şi Ioan Rus. De altfel, dacă despre primul dintre cei doi am avut întotdeauna părerea că e un politician oarecum competent şi poate chiar onest, dar, eufemistic vorbind, nu din cale-afară de inteligent, despre celălalt am crezut exact acelaşi lucru, mai puţin partea cu competenţa şi onestitatea. După acest episod însă, mă tem că m-am înşelat şi în privinţa domnului Dobre, supraevaluându-l pe toate planurile, deoarece, ca demnitar aflat în opoziţie faţă de laşul preşedinte al morţilor, după nenumărate scandaluri similare în care orice om cu creierul teafăr a înţeles foarte bine ce înseamnă poliţia politică băsistă reprezentată de Parchet şi DNA, trebuie să fii ori inimaginabil de prost, cu un coeficient de inteligenţă compus, în cel mai bun caz, din două cifre mici, ori cu desăvârşire ticălos, participant activ şi conştient la conspiraţie, ca să discuţi la telefon ce discutau cei doi. Orice (lucru rău) li s-ar întâmpla – dacă, aşa cum sper, li se va întâmpla – nu poate fi decât pe deplin meritat!

Ce mi s-a părut însă de-a dreptul ilar în toată povestea asta a fost discuţia telefonică dintre alte două personaje grotesc de proaste, dar a căror identitate a fost ascunsă cu grijă, care se minunau cum Guvernul Ponta vrea să scoată de pe listele electorale, doar din judeţul Gorj, peste 40.000 de oameni, care chipurile ar fi încetat din viaţă în numai câteva zile, de la încheierea referendumului şi până la aşa-zisul mini-recensământ instituţional. Ce nu înţelegeau nici cei doi anonimi ridicoli, dar nici ziariştii care au publicat respectiva stenogramă socotind-o de maximă gravitate, e că ăia 40.000 de oameni sunt morţii din ultimele două decenii, dacă nu şi mai bine, de când nu s-au mai actualizat cum se cuvine listele, de încă apare pe ele şi mama lui Ştefan cel Mare. Faptul că dispar de pe o zi pe alta, când se apucă în sfârşit cineva să facă ordine şi curăţenie în ele, nu înseamnă că sunt “omorâţi” fictiv. Mai lipseşte ca bietul Ponta să fie acuzat oficial de genocid!

DUPĂ OLIMPIADĂ

Mă gândeam azi-noapte, după ce am asistat, cu mândria de a fi… visat dintotdeauna să fiu englez, la închiderea Jocurilor Olimpice de la Londra, că, aşa cum pe vremea tinereţilor mele şcolăreşti aveam profesori stupizi care-şi vărsau nervii pe cei prezenţi la ore pentru cei care lipseau, există şi acum tot felul de comentatori extrem de critici la adresa sportivilor români care au îndrăzneala să se (mai) întoarcă acasă fără o medalie (de aur) la gât. Sigur, mâhnirea (celor care au fost atât de naivi încât să se amăgească) pentru rezultatele dezamăgitoare e până la un punct de înţeles, numai că… oameni buni, spre deosebire de foarte mulţi alţii, toţi cei care au fost la Londra au reuşit măcar să se califice cumva şi pentru asta merită de fapt sincere felicitări, chiar şi dincolo de principiul olimpic, enunţat de Pierre de Coubertin, conform căruia important e să participi! Din punctul meu de vedere, oricât de slabe ar fi rezultatele alor noştri (şi sunt!), ele mi se par de-a dreptul miraculoase în condiţiile de azi şi în orice caz mult peste ceea ce mă temeam că (nu) vom obţine.

La zid ar trebui puse, în schimb, autorităţile vinovate pentru halul în care într-adevăr a ajuns sportul românesc. E aproape fascinant cum, de pildă, toţi miniştrii Educaţiei din ultimii douăzeci de ani au reuşit să facă praf nu doar sistemul de învăţământ propriu-zis, ştiinţific, ci şi pe cel de educaţie fizică şi, implicit, efectiv BAZA de selecţie a sportivilor. Iar aici nici măcar nu e vorba de etern invocata lipsă de bani. Când practic toţi potenţialii viitori campioni sunt integraţi, inevitabil, aproape din fragedă pruncie, în diferite instituţii (de stat), trecând prin mâinile a zeci de educatori şi profesori (de sport), ar fi nevoie de un minim efort pentru a fi descoperiţi şi îndrumaţi spre performanţă. Pare mai greu să NU se întâmple asta!

În încheiere, îmi exprim totuşi nădejdea că nu voi ajunge, pe parcursul vieţii mele – sper – îndelungate, să văd ediţia Jocurilor Olimpice la care delegaţia României să fie alcătuită dintr-un purtător de drapel şi încă doi-trei sportivi dezorientaţi, cum sunt acum cele de prin Kiribati, Mauritius sau Vanuatu.

P.S. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că în ultima zi de întreceri a trebuit să suport cu stoicism şi invidie tipic dâmboviţeană prezenţa vecinilor noştri – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi – bulgari, unguri, croaţi, sârbi, muntenegreni în actele finale ale competiţiilor, brava Televiziune Română, care a transmis mai bine de două ore în direct proba de maraton masculin, s-a gândit că nu merită să mai zăbovească cinci minute în plus ca să surprindă şi sosirea unicului nostru reprezentant din ultimii vreo cincizeci de ani, Marius Ionescu, care a încheiat pe un relativ onorabil loc 26!