DOI MINIŞTRI ŞI-UN CĂŢEL

De fiecare dată când guvernuboc o dă în bară atât de vădit, încât până şi cel mai lipsit de simţul ridicolului pupincurist portocaliu se jenează s-o ţină gaia-maţu că ceea ce vede o ţară întreagă e o iluzie optică sau un trucaj ordinar ticluit de moguli, se aruncă vina pe “o eroare de comunicare”. Sigur, e suficient să revezi scena aceea demnă de Stan şi Bran, cu ministrul Finanţelor şi cel al Muncii (pe care eu continuu să-i confund între ei, şi pe fiecare cu şeful de la ANAF) invitându-se, ca grecii la puşcărie, să răspundă la o întrebare banală, ca să dai credit unei asemenea explicaţii.

Problema este însă că nişte reprezentanţi ai statului care fac zilnic mai multe erori de comunicare decât căţelul meu din copilărie, pe care atunci când îl vedeam cu urechile pleoştite şi o figură vinovată nu puteam şti cu precizie dacă a făcut pipi pe covor sau doar şi-a vărsat castronul cu lapte, şi în a cărui gamă – altminteri foarte largă – de tonalităţi ale lătratului, corespunzătoare diferitelor sale doleanţe, mă mai încurcam uneori, par să nu aparţină nici ei pe deplin speciei umane, care se deosebeşte de celelalte în special prin darul vorbirii. Pe care, evident, nu-l au.