UN AN NOU FERICIT!

CRĂCIUN FERICIT!

SCEPTICUL ŞI OPTIMISTUL

Pentru că tot a făcut la un moment dat şi o paralelă, pe care o împărtăşesc, între ce (nu) se întâmplă acum şi ce era înainte de 1989, optimismul manifestat aseară de Crin Antonescu, atunci când şi-a exprimat aproape convingerea că vom scăpa de guvernuboc încă de prin primele luni ale anului care stă să înceapă, mi-a amintit cum şi căderea lui Ceauşescu era aşteptată din clipă în clipă, cu mulţi ani înainte să se întâmple cu adevărat, de către cei care, de pildă, citeau pe chipul lui tot felul de semne de şubrezire a sănătăţii. Personal nu-mi făceam iluzii nici pe-atunci, cum nu-mi fac nici acum.

Vestea ca să zic aşa bună este însă că, în scepticismul meu desăvârşit – cel puţin când vine vorba de astfel de chestiuni –, eu n-am fost sigur că am scăpat definitiv de Ceauşescu nici măcar după ce am văzut de nenumărate ori imaginile cu execuţia lui, aşa încât, până la urmă, se poate ca eu să fiu acela care se înşală; o sper din tot sufletul. S-avem un An Nou fericit!

O CONSECVENŢĂ MAI GREŢOASĂ

Coincidenţa sau poate un ciudat blestem face ca în ultimele două emisiuni la care am văzut-o, oricât de puţin, pe Andreea Pora, să o fi surprins tocmai când se adresa unor reprezentanţi ai opoziţiei sau ai presei cu următoarele cuvinte: “discursul dumneavoastră este cunoscut: Băsescu e un ticălos, Boc e un criminal…”.

Păi, dacă-i pe-aşa, nici duduia amintită nu poate fi acuzată de lipsă de consecvenţă, numai că poziţia ei nu este exprimată atât prin discursuri articulate, cât mai degrabă prin onomatopee: “mu-mu-mu, lip-lip-lip, ţoc-ţoc-ţoc…”.

21

Cu prilejul împlinirii a exact şapte luni şi cincisprezece zile de când Traian Băsescu a anunţat criminalele măsuri de austeritate, printre care tăierea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor (aceasta din urmă fiind ulterior înlocuită cu cea la fel de aberantă a majorării TVA), a cinci luni şi trei săptămâni de la intrarea lor în vigoare şi – coincidenţă – a douăzeci şi unu de ani de la declanşarea să-i spunem Revoluţiei şi în Bucureşti, mă gândeam că singurul merit al guvernării Băsescu-Boc este că poate servi drept pildă vie şi explicaţie cu valoare istorică tuturor celor care încă se mai întreabă cum a fost posibil ca românii să-l rabde fără crâcnire timp de un sfert de veac pe Ceauşescu, câtă vreme, după toate cele petrecute în ultimii doi ani, în mândra noastră ţară este linişte şi pace, iar eroii principali sau simplii figuranţi ai actualei cârmuiri se plimbă în siguranţă nu doar prin studiourile de televiziune, ci şi între ele, pe străzi, fără să-şi ia în freze măcar flegmele cu care odinioară a fost răsplătit pentru întreaga sa activitate un poet recent trecut la cele veşnice, dacă nu şi alte lucruri mai contondente.

SE PUTEA ŞI MAI RĂU. DAR ŞI UN PIC MAI BINE.

Fiind eu deja născut spre sfârşitul epocii marilor succese ale naţionalei masculine, chiar dacă încă prea mic pentru ca din meciurile decisive de atunci să-mi amintesc mai mult decât nişte trăiri intense şi care probabil că m-au marcat definitv, am rămas cu o sensibilitate ieşită din comun când vine vorba de handbal la nivel de echipe reprezentative.

Aşa se face că, după ce m-am aflat în pragul infarctului chiar şi văzând numai înregistrat finalul partidei cu Muntenegru, pe care nu avusesem tăria de a-l urmări în direct, dar aflasem rezultatul, şi după ce am repetat manevra retragerii strategice din faţa micului ecran în ultimele cinci minute ale semifinalei cu Suedia, când scorul era încă egal, sperând, zadarnic după cum s-a dovedit până la urmă, într-un deznodământ similar, la finala mică nici nu m-am mai uitat, decât foarte pe sărite, împăcat cu gândul că vom rămâne pe un şi aşa nesperat loc patru, câtă vreme, sincer vorbind, portarul Talida Tolnai a obţinut, dacă nu de una singură, ajutată numai de Cristina Neagu, victoria cu Muntenegru (cu o evoluţie a ei doar un pic sub calificativul “excepţional”, am socotit că pierdeam la vreo cinci-şase goluri diferenţă!), a limitat proporţiile înfrângerii cu Suedia, şi ne-a asigurat medaliile de bronz în partida de ieri cu Danemarca!

Desigur însă că pentru locul trei în Europa (nivel pe care, vorba unui comentator, nu-l avem în prea multe domenii) merită felicitată întreaga echipă, cu convingerea că, atunci când vor juca şi celelalte fete la valoarea lor adevărată, vom scăpa de blestemul de a fi în handbalul feminin un fel de Spania de până acum doi ani la fotbal (după care a devenit, în sfârşit, campioană europeană şi apoi mondială), adică de a ne număra de fiecare dată printre principalele favorite la startul competiţiilor şi printre cele mai mari decepţii la finalul lor.

CEL MAI IUBIT DUŞMAN AL MEU

OBOSIŢI, DAR NEFERICIŢI, DUPĂ O ÎNFRÂNGERE MERITATĂ

Înfrângerea de aseară a Stelei, survenită în minutul 93 al meciului cu Napoli, coroborată cu egalarea de prin minutul 96 (!) în meciul tur şi cu multe alte asemenea întâmplări sportive, şi nu numai, ne-ar putea întări ideea, fatalistă, dar comodă, că aşa suntem noi românii: popor fără noroc.

O fi şi ceva adevăr în chestia asta, însă când vine vorba strict de sportivi, ce n-am putut eu înţelege niciodată este scuza că “adversarii au fost mai proaspeţi”, care intervine atunci când, de bine de rău, ai noştri se vede că s-au străduit, aşa că nu mai ţine aia încă şi mai idioată, cu “adversarii şi-au dorit mai mult victoria”. Adică, bun, talentul îl au sau, cum e în general cazul, nu, dar ce dracu îi împiedică să muncească pe brânci ca să ajungă măcar în privinţa condiţiei fizice la nivelul celorlalţi?! Că doar steliştii, care aseară păreau la capătul puterilor încă dinaintea încheierii primei reprize, n-or să spună acum că vin după un sezon solicitant, cu meciuri tensionate împotriva unor echipe de mare anvergură, precum Victoria Brăneşti, Unirea Urziceni sau Pandurii Târgu Jiu, în timp ce Napoli a avut parte numai de galopuri de sănătate cu nişte amărâte de Inter, Juventus, Milan sau Roma!

LA DRACU-N PRAZNIC

Singurul lucru care mi se pare demn de reţinut şi, pe undeva, chiar amuzant, din toată agitaţia politică de ieri, cu angajări ale răspunderii guvernului pe ce-au vrut muşchiuleţii lui Boc, cu legi socotite drept adoptate pe motiv că “de-aia!”, cu votul dat tâlhăreşte de parlamentari, la adăpostul nopţii, în apărarea colegei de tagmă Ridzi şi cu o conferinţă nu atât de presă, cât mai curând degeaba a lui Băsescu, este giganticul scuipat în obraz, ca să nu spun şut în cur, încasat de tot mai micul Titulescu, Victor Ponta, care, după ce cu o zi înainte s-a dus la Dracu-n praznic, la Cotroceni, ca să-i spună, chipurile, verde în faţă tot ce i-a spus mai cu fereală pe la televizor, inclusiv cum vede el rezolvarea marilor probleme ale ţării, a obţinut absolut tot ce şi-a propus… PD-L. Restul e gargară.

38% OLIGOFRENI

Pe pagina de internet a ziarului Gândul, la un sondaj cu întrebarea “Credeţi că, de la 1 ianuarie 2011, (peste nici trei săptămâni! – nota mea) salariile vor reveni la nivelul de dinaintea tăierii cu 25%?”, peste 38% din circa 50.000 de participanţi, deci vreo 19.000, au răspuns: DA!

Mai simplu spus, dintr-un eşantion de 50.000 de oameni relativ informaţi, cititori ai unui ziar de calitate cu o poziţie critică la adresa actualului regim politic portocaliu, 19.000 sunt pur şi simplu oligofreni! Şi ne mai mirăm că, în ciuda sondajelor de opinie suspect de optimiste, la cel mai recent test electoral, cel de prin Hunedoara parcă, PD-L nu doar că a ieşit onorabil, dar era să şi câştige! Iar opoziţia continuă să dea vina pe fel de fel de “manevre necinstite”, care oricum e de aşteptat ca pe viitor să fie doar perfecţionate, nicidecum abandonate de pedelişti.

UN MOMENT NOSTALGIC

Sâmbătă dimineaţă, într-un moment de rătăcire, cu telecomanda, prin grila de programe, am dat peste 10TV, unde tocmai se difuza, în reluare, emisiunea “Naşul”, prilejuită, din câte am înţeles ulterior, de lansarea postului.

Nu că m-ar fi interesat ceea ce se discuta, dar în primele clipe m-am speriat, crezând că are ceva televizorul meu, pentru că nu se auzea nimic. După câteva verificări sumare, constând în comutarea pe alte canale, unde totul era în regulă, am revenit şi, profitând de pauza publicitară survenită între timp, am dat sonorul la maximum, reuşind într-adevăr să disting exact atât cât să mă simt deodată purtat, cu nici nu vreau să socotesc câţi ani în urmă, în cinematografele copilăriei mele, Flamura, Progresul (da, dragi cititori mai tineri, mallul de la Şura Mare n-a fost acolo dintotdeauna!), iar mai târziu Cultural, în timpul aşa-ziselor “completări” cu filmuleţe, vechi şi-atunci, produse de studiourile “Sahia Film”. Mulţumesc noului post pentru acest moment încărcat de nostalgie!

ANY MEANS NECESSARY

NE-A PUS DRACU MÂNA-N CAP!

Din noianul de baliverne pe care Traian Băsescu a simţit nevoia să le îndruge ieri, la o oră de maximă audienţă mică, pe postul public de televiziune, în faţa a două holograme care i-au ţinut locul cu tot atâta succes Rodicăi Culcer, un lucru mi s-a părut de-a dreptul înspăimântător: intervenţia din finalul emisiunii, când a ţinut să-şi (re)afirme optimismul în legătură cu “evoluţiile viitoare ale României”, intervenţie care mi-a amintit de aceea de acum un an, din campania electorală, când numai că nu se tăvălea prin studio implorând să i se mai acorde câteva minute pentru că are de comunicat un mesaj important pentru ţară, şi anume că producţia industrială pe ultimele luni se ridicase până la genunchiul broaştei, semn incontestabil al ieşirii din criză, după care au urmat tăierile de salarii şi toate celelalte măsuri de crâncenă austeritate care, de altfel, continuă.

De doi ani încoace, cu cât se arată Băsescu mai optimist, cu atât ne merge mai rău. Iar aseară l-am văzut în culmea optimismului!

CIVISMUL CELORLALŢI

Din când în când, tot la vreo două luni aşa, de câte ori prima pagină a ziarelor e ţinută de câte un scandal de-ăla de-adevăratelea, cu bătăi şi împuşcături în plină stradă, nu din cele politice, de zi cu zi, Mircea Badea îşi dedică măcar o jumătate de emisiune explicând ce prostie fac trecătorii nevinovaţi, dar debordând de civism, care încearcă să intervină, fiindcă riscă să iasă mai şifonaţi decât combatanţii înşişi.

Acum, pe mine m-a convins din prima şi chiar n-avea rost să insiste, că mi-s din fire pacifist şi n-am nici cine ştie ce constituţie robustă, iar în astfel de situaţii mă număr printre primii ajunşi... pe trotuarul de vizavi, dar, sincer să fiu, dacă m-aş pomeni vreodată agresat din senin de vreun psihopat, tare m-aş bucura să se nimerească prin preajmă şi vreo doi-trei cetăţeni care să se fi uitat pe Realitatea în timpul jumătăţilor alea de emisiune ale lui Badea şi care să-mi dea o mână de ajutor.

DESPRE “NECESITĂŢI”

De departe nu doar cel mai cretin argument, că asta e o formă de relativizare care nu exclude posibilitatea ca restul să fie grozave, iar acesta doar un pic mai slab, ci chiar absolut cretin, şi tocmai de aceea şi cel mai folosit de pedelişti în a justifica – cel puţin până ieri seară, când am impresia că problema s-a tranşat într-un fel, fără să-mi fie prea limpede şi care – necesitatea plafonării indemnizaţiilor pentru mame la o valoare universală mică şi fără vreo legătură cu venitul anterior este acela că, indiferent de familiile din care provin, şi cât au muncit părinţii tocmai ca să le asigure un trai mai bun, toţi copiii au fix aceleaşi necesităţi!

Adică, l-aş înţelege pe acela că, după ce a fost prăduit de lăcustele portocalii, bugetul pur şi simplu nu mai are destui bani şi pentru a sprijini natalitatea, l-aş înghiţi, cu noduri, până şi pe ăla de factură socialist-comunistă că nu e “echitabil” ca unii copii să primească mai mult, iar alţii mai puţin, dar să invoci, nu ca în comunism, ci mai curând ca în comuna primitivă, “necesităţile”, care, chipurile, ar fi aceleaşi pentru toţi oamenii, de vreme ce nu-s unii şoareci şi alţii elefanţi, şi, una peste alta, se hrănesc cu cantităţi similare şi cam din aceleaşi produse, dacă nu-i pui la socoteală pe ăia de la balamuc, care ar mai putea ronţăi şi vreun picior de scaun sau un abajur de veioză, mi se pare prea de tot! Sau măcar dacă mi-ar explica un îmbuibat de-ăsta de la putere de ce necesităţile lui de parlamentar cu câteva mii de lei salariu, pe lângă ce fură, ar fi mai mari decât cele ale unui bătrân pensionar bolnav, care dă numai pe medicamente venitul său de câteva sute, în curând impozitate şi alea.

CĂCĂCIOŞII

Ştiu că poate să pară puţin straniu, şi să las impresia, nu pe deplin corectă, dar nici cu totul şi cu totul greşită, că, în special în unele momente din weekend, n-aş avea altceva mai bun de făcut, dar de câte ori îi văd pe cetăţenii aceia, efectiv constipaţi, din clipul publicitar pentru “Tranzactiv”, nu pot să nu mă întreb cam cât de bine trebuie să fie plătiţi nişte oameni ca să accepte să apară în rolurile unor… nici nu pot să le spun căcăcioşi, că ar vrea ei, dar nu le iese, şi – mai ales în cazul în care nu sunt actori, ci nişte suferinzi autentici, selectaţi în urma unui foarte riguros concurs de figuri expresive – dacă măcar o parte din onorariu constă în pilule izbăvitoare din respectivul produs, care, de fapt, am auzit, din surse credibile, că nici n-ar fi prea eficient.

TIRANIE

CREDIBIL, DAR ADEVĂRAT: 1 DECEMBRIE CA PE VREMURI

Într-o zi de 1 Decembrie absolut obişnuită, în care coincidenţa face că Traian Băsescu s-a nimerit într-una din rarele lui vizite peste hotare şi – spre deosebire de antrenorii de fotbal ai echipelor aflate în avantaj spre sfârşitul unui meci important, care îşi scot vedetele din teren pentru a le oferi şansa de a fi aplaudate la scenă deschisă – şi-a trimis căcăreaza (că nici muţunache nu mai merită să-i spun) de premier ca să fie, dimpotrivă, huiduită cu frenezie, după ce în prealabil s-a erijat în cel mai ridicol personaj din istorie căruia i s-a dat onorul, uzurpând, desigur, locul eternului păţit Mircea Geoană şi pişându-se o dată în plus, dimpreună cu şeful său, care la ora aceea tocmai trăgea un pui de somn în plină reuniune internaţională, pe legile şi Constituţia ţării, aşa cum, în replică, se pişă, măcar de la o vreme, şi poporul pe ei, eu am stat liniştit în casă.

Liniştit e un fel de-a spune, pentru că, oricât de credibil ar putea părea, vă jur că mi s-au şi întâmplat, cu adevărat, următoarele: Mai întâi, încă de la primele ore ale dimineţii, am constatat că, după ce caloriferele au duduit în toate acele frumoase zile de noiembrie cu 25 de grade în termometre, acum erau la fel de reci ca apa caldă de la chiuvete, care la rândul ei nu se deosebea decât prin poziţia robinetelor care o acţionează, nicidecum prin temperatură, de cea rece. Şi din acest motiv, m-am băgat în pat sub plapumă, ca să mă uit la televizor, numai că după-amiază mi-a murit cablul, furnizat – în pauzele în care, după cum se vede… nu e – de UPC. Acum, ca să fiu sincer, această problemă, alteori extrem de supărătoare, nu m-a deranjat decât până spre seară, când n-a mai contat nici cât negru sub unghie, deoarece mi s-a luat curentul cu totul. Şi dus a fost câteva ore bune!

Pentru cei deja îngrijoraţi, mă grăbesc să adaug că în rest sunt bine, sănătos, însă dacă pentru toate aceste servicii, de care n-am beneficiat, aş fi plătit de vreo zece ori mai puţin, zău că m-aş fi simţit exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

FOLCLOR DE 1 DECEMBRIE