CRIZA TERORIŞTILOR

Spre deosebire de insinuările conspiraţioniste ale unei politiciene cu minte blondă şi probleme de (cinci) milioane de dolari cu DNA, în opinia mea singura legătură şi coincidenţă cu adevărat stranie, dar profund nesemnificativă, între atentatele de vineri, din Paris, revendicate de organizaţia teroristă Stat Islamic, şi tragedia de la Clubul Colectiv, petrecută cu două săptămâni înainte, este că la ora (22.30) desfăşurării lor mă aflam în patul meu, unde, ca mai niciodată atât de devreme, deja dormeam, astfel încât am aflat despre ele abia a doua zi dimineaţa, când am intrat pe Facebook.

Pe de altă parte, fiindcă la vremea respectivă, deşi aveam de gând, am tot amânat s-o fac şi m-am luat cu altele, trebuie să spun acum, după mai bine de zece luni de la atacul unor (alţi) sceleraţi islamişti şi înarmaţi asupra redacţiei Charlie Hebdo, că întâmplarea aceea, la fel de regretabilă ca oricare alta soldată cu pierderi de vieţi omeneşti, mi s-a părut mai apropiată (nu chiar în sensul în care este cifra nouă în raport cu unu faţă de zece, ci cum e cifra doi) de o bătălie (ca să nu spun răfuială) dintr-un război (de gherilă) între reprezentanţii a două “armate” relativ bine conturate şi care, într-un fel, conştientizează şi îşi asumă deschis şi cu vitejie riscurile, în ciuda diferenţelor enorme (dar comune multor conflicte desfăşurate de-a lungul istoriei) de potenţial militar, unii luptând cu condeiul, iar ceilalţi cu Kalashnikovul, decât de un atac terorist “clasic”, precum, de pildă, cel de la 11 septembrie 2001, de la World Trade Center şi, fireşte, cel de vineri, în care victimele sunt luate pur şi simplu la întâmplare şi nu au nici cea mai mică legătură – ca să nu mai spun vină – cu ceea ce li se întâmplă. Pentru că nici măcar fanaticii religioşi demenţi, inclusiv înalte feţe BOR-iceşti, care ar putea susţine, la fel ca în cazul “Colectiv”, că tinerii sau mai puţin tinerii care participau la concertul rock de la Bataclan or fi fost satanişti şi meritau să moară, eventual la fel ca şi cei care poate se dedau desfrâului şi se înfruptau din cine ştie ce licori ale diavolului în locuri de pierzanie cum sunt cafenelele pariziene, nu le pot găsi vreun păcat capital de ispăşit celor împuşcaţi sau atinşi de schije în plină stradă sau pe, ori în preajma, unui stadion de fotbal.

Ce vreau să spun e că atunci, în ianuarie, ţintele au fost, totuşi, “alese” – chiar dacă (tot) după nişte criterii aberante şi chiar dacă, din câte îmi amintesc, au existat şi “victime colaterale” – din rândurile unei categorii (jurnaliştii) prin definiţie mai expuse la astfel de pericole (fireşte că nu în aceeaşi măsură ca soldaţii sau poliţiştii, dar mai mult decât contabilii şi coafezele), în timp ce acum singurul criteriu de “selecţie” a fost numărul cât mai mare de cât mai inocenţi. Oricât de dur sau cinic ar părea, eu cred că, pentru acurateţea judecării unor astfel de episoade, aceste distincţii trebuie făcute.

Şi pentru că tot a venit vorba, ţin să precizez că-mi asum tot ce am spus/scris şi voi mai spune/scrie (că la desen n-am talent nici atât!) la adresa habotnicilor de indiferent ce religie, fie şi cu riscul ca vreunul dintre ei, mai cu spirit întreprinzător, să socoată cu mintea lui puţină că pentru aşa ceva merit pedeapsa supremă. De aceea, în schimb, şi pentru că nici nu rezonez la exagerările lor adesea gratuite, “Je NE suis (et n’etais) PAS Charlie”. Şi nici pur şi simplu francez, deşi asta o spun chiar cu regret. (Dar probabil că se vede şi din franceza mea aproximativă, învăţată prost în vreo zece ani şi uitată perfect în următorii treizeci.)

Cu constatarea, perfect tangenţială, că măcar de cele petrecute la Paris nu poate fi făcut responsabil în vreun fel Guvernul Ponta, care, din fericire pentru el, la ora aceea demisionase deja degeaba pentru cele petrecute în “Colectiv”, altfel nefiind exclus să-l arate cu degetul vreo madam Gorghiu care, poate numai ca să ne demonstreze cât e de tinerică sau, dimpotrivă, fiindcă s-a ramolit prematur şi a lăsat-o memoria, băsmea ieri, de la tribuna aceluiaşi Parlament suprapopulat cu personaje dubioase, dar pe care de vreo două săptămâni nu le mai contestă nimeni în stradă, că ne aflăm acum, în 2015, pe plan intern, într-o situaţie mai dramatică decât cele din 1991 şi 2000, aş vrea să remarc câteva lucruri:

1. Din păcate pentru ei, iată că francezii nu sunt feriţi de asemenea nenorociri, în ciuda faptului că, din câte mi-au lăsat (şi) mie impresia (fără să fiu un observator atent, sau măcar distrat, al politicii internaţionale), în general în anii din urmă s-au numărat printre aliaţii (inclusiv din NATO) cei mai puţin fideli ai americanilor, văzuţi (şi nu doar de către lumea arabă!) drept simbol al răutăţii, lăcomiei, agresivităţii şi aşa mai departe. Acum, desigur, tot americanii par să fie cei pe care se bazează cel mai mult să le dea o mână de ajutor în stârpirea ameninţărilor, atitudine pe care o regăsesc şi la alţi critici înverşunaţi ai acestora, care deja, poate sub imperiul emoţiei, vorbesc despre o mare ofensivă armată LA SOL (de parcă n-ar fi văzut destule filme “propagandistice” – conform catalogării unuia dintre ei la adresa lui “American Sniper” – cu războiul din Vietnam sau cele mai recente din Irak şi Afganistan!) împotriva SI, după ce ani de zile au tunat şi fulgerat împotriva “invadatorilor” însetaţi de petrol chiar şi când păreau să-l caute prin Belgrad şi în Kosovo. 

De altfel, nu m-ar mira ca minţile bolnave care îi acuză şi acum pe americanii înşişi că ar fi orchestrat atentatele de la 11 septembrie să-i găsească – poate nu imediat, ci mai încolo, când vor ieşi la iveală “dovezi irefutabile” cretine precum cele invocate când vine vorba de WTC şi Pentagon – vinovaţi şi de cele de la Paris, poate drept represalii împotriva prea mândrilor şi independenţilor francezi sau ca înscenări menite să-i convertească neîntârziat la o politică de colaborare mai strânsă cu Washingtonul, în genul celei practicate de britanici. Iar “conspiraţia” pare să dea roade, nu? În paranteză fie spus, alegerea Franţei drept ţintă a atacurilor teroriste în… favoarea (că detrimentul sună absurd în context) unui aliat mai de nădejde al SUA, precum Marea Britanie, ar mai putea avea de-a face şi cu (in)competenţa serviciilor secrete de dincoace de Canalul Mânecii, dar asta e altă poveste.

2. Criza refugiaţilor, care mie mi se pare fascinantă (şi) din alte puncte de vedere, printre care acela că fix aceeaşi ţară în care până în urmă cu vreo zece ani nu intram nici noi, românii, europeni şi (nu că ar avea vreo importanţă) creştini, decât cu mare greutate şi mai ales vize, iar acum nu ne acceptă în Schengen şi simte subit miros de infractor când ne evocă, se arată din cale-afară de ospitalieră cu cetăţeni la fel de inofensivi şi musulmani cum am fi putut să ne pretindem şi noi încă de pe vremea lui Ceauşescu, apropo de care mă gândesc, cu un soi de vag cinism asumat, că au fost generaţii întregi de români care au suportat cu stoicism vremuri aproape la fel de grele precum cele din Siria zilelor noastre, cu pericole chiar de moarte la fiecare pas (sau vorbă necugetată), şi uite că n-au mai plecat cu milioanele către nicăieri, inclusiv Germania, ci au stat şi au înghiţit, poate spre ruşinea noastră, fiindcă ar fi trebuit să stăm, dar să ne luptăm, aşa cum (că, în nemernicia mea, aici voiam să ajung!) probabil că ar trebui să facă şi valurile de refugiaţi care, la câţi sunt – vorba unui vechi banc cu ruşi, chinezi şi români – ar trebui doar să facă vreo două-trei ture, dus-întors, peste poziţiile insurgenților (sau ce-or fi ăia) ca să are şi să rezolve situaţia, criza, aşadar, nu poate fi disociată de tot ce s-a întâmplat (de curând) şi ce o să se mai întâmple de-acum încolo în materie de terorism în Europa, chiar şi fără să se găsească paşapoarte cam prea edificatoare pe scena fiecăruia dintre atentate. Asta ca să nu mai spun că, odată ce le-ai promis adăpost amărâţilor, e greu s-o dai la-ntors, pe sistemul băsist “expulzaţi-i, mama lor de terorişti!”, fiindcă e şi imoral şi periculos.

3. În fine, teza că religia nu are nicio legătură cu valul de terorism din ultimii mulţi ani mi se pare fie pur şi simplu prostească, fie făţarnică. Fără să am cele mai elementare noţiuni despre Coran, posed ruşinos de puţine, dar suficiente, despre Biblie cât să-mi fi format (sau doar însuşit) opinia – altminteri deloc originală, ci, dimpotrivă, destul de răspândită – că, măcar în privinţa celei din urmă, foarte multe dintre vechile şi mai noile precepte, cutume, canoane sau cum s-or numi ele ale bisericilor creştine nu au nicio legătură cu litera şi spiritul ei încă de pe vremea Inchiziţiei (dacă nu şi mai devreme) şi până în zilele noastre, când, printre altele, de-un mărunt, dar elocvent exemplu, se remarcă datina călcatului în picioare întru pupatul moştelor cu ocazia diferitelor sărbători trecute cu roşu, negru, albastru, aldine sau italice în calendarul ortodox. De aceea, faptul că în Coran s-o vorbi numai despre iubirea aproapelui şi săvârşirea de fapte bune nu mi se pare nici pe departe atât de relevant pe cât li se pare altora.

În plus (sau, mă rog, în minus), n-am habar dacă termenul “jihad” o fi menţionat acolo negru pe alb, cu definiţia pe care o ştim noi, sau e doar născocit de nişte minţi de islamişti cu nimic mai rătăcite decât cele ale unor creştini care în urmă cu câteva sute de ani măcelăreau “necredincioşii” în numele cruciadelor. Din acest punct de vedere (strict religios), amănuntul că mahomedanii sunt pur şi simplu cu câteva secole mai, literalmente, înapoiaţi, (unii dintre ei) manifestând o intoleranţă (şi nu doar vizavi de adepţii altor culte!) pe care, din fericire, creştinii au depăşit-o, e doar o chestiune istorică, nicidecum axiologică şi cu atât mai puţin de sorginte rasistă, iar acest decalaj nu poate fi surmontat prin ură şi violenţă, ci mai degrabă cu răbdare, dar, din păcate, până una-alta, efectele concrete sunt cele care se văd.