ŞI DAC-O FI SĂ MOR AŞA, PE MINE SĂ MĂ GĂSIŢI VINOVAT! (OK, POATE DOAR PE JUMĂTATE)

Chiar şi pe vremea când eram un devorator de presă, ştirile precum cea despre tragedia petrecută în Clubul Colectiv se numărau printre cele pe care mă străduiam din răsputeri să le, pe cât posibil, pur şi simplu ignor, nu pentru că aş fi un individ lipsit de compasiune faţă de suferinţele semenilor – aşa cum am fost acuzat recent de cineva care ar fi trebuit să mă cunoască (de-o viaţă) mai bine – ci, pe de-o parte, absolut dimpotrivă, deoarece sunt înzestrat cu o capacitate de empatie cu totul exacerbată, dublată de o imaginaţie cât se poate de vie, astfel încât, de pildă, atunci când mă gândesc, fie şi preţ de câteva secunde, la ceea ce s-a petrecut acolo, simt efectiv că nu am aer şi că arde carnea pe mine, iar pe de alta, fiindcă sunt conştient că durerea, indignarea, furia sau revolta mea sunt cu desăvârşire inutile – şi nu doar în privinţa faptului deja petrecut, ci şi în eventuala prevenire a altora similare – iar pe undeva de-a dreptul indecente, semănând prea bine cu sentimentele pe care le încerc şi în faţa unei pelicule de Oscar sau a unui roman scris cu măiestrie. Cu atât mai mult când este vorba despre (peste) 30 de victime, cifră pe care mintea mea parcă refuză să o cuprindă atunci când nu este corelată cu o catastrofă naturală sau măcar aviatică ori feroviară, ci cu un incident petrecut într-un imobil din centrul oraşului natal.

Pe lângă toate astea, e foarte probabil ca încă din primele ore – şi cu atât mai mult zile – să se fi spus cam tot ce se putea spune, inclusiv sau, din păcate, mai ales, toate enormităţile pe care diverşii comentatori – fie mai de profesie, fie mai de ocazie, unii cu interese ascunse, alţii aflaţi doar sub o altminteri uşor de înţeles şi până la un punct respectabilă stare de şoc, care însă nu are darul să le ascută facultăţile intelectuale – s-au simţit obligaţi să le împărtăşească oricui se opreşte o clipă din debitarea celor proprii, aşa încât o “luare de poziţie” din partea mea nu şi-ar avea nici măcar rostul îndoielnic al altora precedente, pe teme poate mai importante, decât un – la urma urmelor, oricât ar suna de cinic – simplu (fiindcă nu e nimic complicat, nici măcar în identificarea adevăraţilor vinovaţi), indiferent cât de tragic, prin proporţii sau implicaţii, accident, mai cu seamă acum, când multă lume şi-a găsit deplina satisfacţie, spunându-şi că tot răul altora e spre binele lor, fiindcă morţii oricum rămân cu morţii, dar vii de ce să nu trăiască şi ei, baremi o vreme, cu iluzia că o întâmplare nefastă va contribui decisiv la “asanarea morală a societăţii” şi la “trezirea clasei politice” mai mult decât tot ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac de la şi începând cu Revoluţia, revoluţia sau ce-o fi fost chestia aia din decembrie ‘89. Fireşte, tinerii au tot dreptul să spere, iar mai puţin tinerii să se mintă alături de ei sau chiar să fie atât de naivi (ca să nu spun nătângi) s-o şi creadă. Pe chestia asta mai vorbim la primăvară. Sau, şi mai bine, peste vreo două săptămâni!

Totodată, ar fi, desigur, cam de prost gust să-mi exprim prea sincer, aşa cum am dăunătorul obicei, părerea că, în afară de politicienii corupţi, care n-am nicio îndoială că iau şpăgi grase (sau şi mai slăbuţe, fiindcă nu m-ar mira să se vândă ieftin, pe doi bani, cât valorează, cu tot cu hainele lor de firmă) ca să autorizeze tot soiul de spelunci din care e uimitor că muşteriii ies cu viaţă chiar şi fără să înfrunte vreun incendiu devastator şi care politicieni dosesc inclusiv instituţii de cultură, cum sunt teatrele (independente), prin pivniţe insalubre şi poduri sordide, în timp ce îngăduie să răsară în buricul târgului ditamai clădirile de birouri şi malluri care după aceea se mai şi extind înghiţind alte hălci de oraş (a se vedea mallul din Vitan, ieşit zilele astea până pe carosabil!), în afară de ei, aşadar, de nişte funcţionari neglijenţi şi de nişte patroni de club veroşi, măcar o parte dintr-un fel de vină pentru ceea ce (li) s-a întâmplat o poartă, din păcate – în ciuda celor care au tendinţa să le ridice la rangul de eroi (ai neamului) sau de-a dreptul sfinţi –, şi victimele, cel puţin cele ajunse la vârsta majoratului, pentru că nu trebuie să fii doctor docent ca să anticipezi ce se poate întâmpla când te joci cu focul (de artificii) într-o încăpere (fără geamuri?!), iar cine a trăit 18 ani în ţara asta ar trebui să ştie prea bine că, dacă nu-ţi porţi singur de grijă – mai cu seamă când tot ce ai de făcut e să pleci învârtindu-te dintr-o adevărată capcană a morţii, nu, de pildă, să-ţi construieşti propriul spital sau să-ţi fabrici singur nişte medicamente la care ai avea tot dreptul, dar nu ţi le asigură sistemul naţional de (ne)sănătate – nu are cine să-ţi poarte în locul tău, decât, eventual, sâmbetele.

Totuşi, iată că o fac, asta şi pentru că în urmă cu doar câteva săptămâni, forţat nu atât de împrejurări, cât de nişte oameni faţă de care aveam anumite obligaţii, s-a întâmplat să iau parte, pentru prima (şi, probabil, mai cu seamă după cele petrecute la “Colectiv”, ultima) oară în viaţă – ca unul care mă pot lăuda, mai în glumă, mai în serios, că boicotez cluburile de felul ăsta dintotdeauna – la un concert similar, desfăşurat (tot) într-un (fel de) băruleţ cu aspect de cameră de tortură a CIA, aflat la subsolul unei clădiri altminteri cât se poate de venerabile, în părţile ei superioare, de pe Calea Victoriei. Evident, nu s-a întâmplat nici pe departe ceva atât de grav şi nu sunt sigur nici că s-au folosit efecte pirotehnice (de stroboscoapele şi jocurile de lasere inventate încă de pe vremea când mai eram eu tânăr ce s-o mai auzi, au descoperit cercetătorii britanici că sunt nocive?!), dar asta şi pentru că m-am uşchit de-acolo cu primul pretext străveziu şi cu riscul de a rămâne în continuare dator celor care m-au invitat, după ce oricum îmi făcusem de lucru mai mult în apropierea uşii, de fapt a scării care ducea într-un târziu la ea. În schimb – şi aici voiam să ajung, pornind hăt, tocmai de la titlu – nu la fel de prevăzător şi/sau măcar fidel instinctului de conservare am fost în nenumărate alte ocazii, dar în stabilimente diferite, respectiv teatre, de genul Act, aflat fix într-o astfel de pivniţă, sau Metropolis, situat, dimpotrivă, la (un) etaj. De altfel, despre cel din urmă am şi scris ceva în acest sens încă de-acum doi ani. 

Ce vreau să spun (din nou) este că a devenit de-a dreptul regulă ca (şi) în teatre accesul publicului să fie permis (mult) peste capacitatea sălilor, iar “cazarea” spectatorilor… nici măcar clandestini, ci primiţi doar pentru umflarea reţetei, să fie făcută pe culoarele de acces/evacuare (inclusiv de urgenţă), care în majoritatea cazurilor sunt şi-aşa dureros de înguste, fiindcă eu unul mă lovesc de scaunele mărginaşe chiar şi la venire, când merg agale, fiindcă obişnuiesc să ajung cu câte un sfert de ceas înainte de începerea piesei, aşa că-mi pot imagina perfect ce s-ar întâmpla în caz de Doamne fereşte! Iar un incendiu produs de vreun scurtcircuit la instalaţiile de lumină – reflectoare de sute de waţi, care şi când funcţionează normal dau o căldură îngrijorătoare – nu e cea mai fantezistă dintre închipuirile mele de Casandră ce nu poate avea niciodată satisfacţia de a zice “v-am spus eu!”, pentru că posed pesimista înclinaţie de a prevesti doar lucruri rele, dar – în ciuda părerii unora, inclusiv, presupun, a cititorilor acestor rânduri – nu şi atâta cinism sau doar orgoliu deşănţat cât să jubilez atunci când se împlinesc. 

Ei bine, “şi de-a fi să mor…” nu în câmp de mohor, ci… ca spectator (rimează şi-aşa!) într-o sală în flăcări din care n-apuc să ies pe una din indiferent câtele uşi – fie şi una singură blocată de plasatoare ca să nu deranjeze întârziaţii reprezentaţia – fiindcă mă împotmolesc în oamenii împotmoliţi în oamenii împotmoliţi în scaunele amplasate iresponsabil pe coridoare, vă conjur să nu daţi vina nici măcar pe vreun Traian Băsescu sau Emil Boc (cititorul meu mai vechi ştie ce sentimente nutresc faţă de ei!) (re)venit în fruntea guvernului, sau pe insuportabilul (ca să mă exprim mult prea elegant) Onţanu, primar peste sectorul unde se află Teatrul Metropolis, ci pe mult mai mărunţii acari Păuni din fruntea instituţiei cu pricina (oricare ar fi ea) şi, mai cu seamă, pe mine însumi, care am realizat la timp pericolul, dar, în nemernicia mea de iubitor de teatru, am preferat să-mi asum riscul de a muri eroic ca prostul pe altarul pasiunii pentru arta cu adevărat dramatică. 

P.S. După cum chiar şi o parte dintre cei mai buni prieteni ai mei ar fi în stare să declare sub jurământ, se prea poate să fiu eu exagerat de exagerat în toate cele, dar uneori m-a cuprins o vagă panică şi la spectacole în care se foloseau doar efecte (arareori justificate) pe bază de mult fum înecăcios, dar fără foc, fiindcă pur şi simplu nu mai puteam să respir. De fiecare dată m-am abţinut cu greu – şi doar dintr-un sentiment nesănătos (spre deosebire de fugă) de jenă faţă de ceilalţi spectatori, printre care cu siguranţă se aflau şi unii mai vârstnici şi suferinzi decât mine – s-o şterg din sală, spunându-mi că, la urma urmelor, or şti organizatorii ce-or şti, şi n-or fi atât de inconştienţi încât să ne otrăvească, iar fumul ăla o fi ecologic sau ceva.

Tare mă tem însă că, în momentele de groază şi disperare de la Clubul Colectiv, unele dintre victime au sperat şi ele, absurd, până în efectiv ultima clipă (a vieţii), să apară deodată cineva care să-i asigure, râzând, că nu există niciun pericol şi tot ce se petrece acolo face parte din regia show-ului de Halloween.


P.P.S. Trag nădejde (tot ca prostul) că, la o adică, mai degrabă când, decât dacă va veni cutremurul ăl mare, guvernul de-atunci, poate la fel de corupt ca Ponta, şi care ar fi avut nenumărate ocazii cu mult mai oportune să ne lase în plata altuia la fel, să nu-şi descopere subit rezervele de onorabilitate fix în zilele acelea şi să demisioneze sub acuzaţiile întotdeauna întemeiate că autorităţile n-au intervenit suficient de prompt şi eficient, iar clădirile cu bulină roşie prăbuşite n-au fost consolidate nici de el, nu doar de toate cele precedente, din ultimii câţi ani se vor fi scurs atunci măcar de la Revoluţie. Asta fiindcă există, totuşi, momente când şi un guvern prost e mai bun decât niciunul.