SĂ REDESCHIDEM, ZIC (ALŢII), URGENT CLUBUL COLECTIV!

Deoarece în unele privinţe sunt – de ce să n-o recunosc? – un om al extremelor, de câţiva ani buni nu mai merg aproape deloc la cinema, dar pe vremea când, dimpotrivă, ajungeam şi de câte două-trei ori pe săptămână, remarcasem, la un moment dat, inclusiv în scris, că în România nu e nevoie de o sală plină, cu zeci sau sute de spectatori, ca să dai peste nişte nesimţiţi care să şuşotească din toţi bojocii de-a lungul întregii reprezentaţii şi/sau să foşnească cele mai zgomotoase tipuri de ambalaje, făcându-te să regreţi amarnic că n-ai aşteptat să apară filmul pe DVD sau la HBO (aşa cum procedez acum), ci e suficient să se ocupe cinci-şase locuri, ceea ce, statistic vorbind, pe cifre seci şi reci, mi se părea elocvent pentru lipsa de civilizaţie a gloriosului nostru neam (de traistă), aşa cum, încă şi mai edificator, doar că (şi) în ceea ce priveşte de-a dreptul prostia lui, e faptul că, de când ies cu bicicleta în fiecare zi de weekend, la ore dintre cele mai matinale, practic în zori, şi cam pe acelaşi traseu, în jurul (subliniez!, deşi o mai iau şi prin năuntru) Parcului Herăstrău, pe Kiseleff şi Aviatorilor, nu se poate ca măcar unul (sau una, de obicei grasă) dintre cei doi, dar şi mai adesea ambii trecători cu care mă intersectez să nu meargă fix pe jumatea aia de metru alocată – şi (de)marcată corespunzător, pe unele porţiuni chiar printr-o bordură – pistei de biciclete, în condiţiile în care, spre deosebire de bătaia de joc de pe alte artere, gen Ştefan cel Mare, despre care eu însumi am scris critic, trotuarele sunt din cale-afară de generoase şi, nu numai la orele acelea, destul de puţin circulate. Presupun că e vorba despre un soi de atavism, descendenţii boilor şi vacilor neputând să meargă, cu botul în pământ şi impasibili la claxoane, decât pe potecuţe înguste şi strict delimitate, altminteri fiind în pericol să se rătăcească în ditamai metropola în care, vorba unui prieten, par să fi fost aduşi cu forţa de pe ogoarele îmbelşugate ale patriei.

Iată de ce, pe undeva nici n-ar fi trebuit să mă mai mire că în ultimele zile descopăr, pe Facebook şi pe bloguri, tot mai multe scrieri ale unor dobitoci (de ambe sexe) care se arată scandalizaţi din pricina unei (noi?!) iniţiative legislative promulgate de preşedintele (pe care nu l-am votat, cum n-am făcut-o nici cu contracandidatul) Iohannis, conform căreia instituţiile care prezintă risc seismic ridicat vor fi închise şi/sau obligate să-şi găsească sedii adecvate, la fel ca şi cele care nu respectă normele ISU/PSI.

Dacă i-am socoti entităţi biologice cu IQ superior celui de protozoar, ar fi paradoxal că, în urma tragediei din Colectiv, tot ei s-au numărat printre cei mai activi clănţăi şi susţinători ai demonstraţiilor din Piaţa Universităţii, (de)plângând cu lacrimi de crocodil “corupţia care ucide” şi înfierând cu mânie pretins intelectuală funcţionarii publici şi autorităţile statului care au încasat şpăgi pentru a elibera autorizaţiile clubului. Acum, după ce au scăpat de “cancerul corupţiei” personificat de primarul Piedone şi, mai cu seamă, (Guvernul) Ponta, vinovaţi pesemne şi pentru ce fac urmaşii lor, au realizat brusc că, de pildă, în jenant de multe dintre bombele alea cu sau fără ceas, în special de prin Centru(l Vechi), se desfăşoară şi tot soiul de (pseudo)spectacole (de teatru) la care cetăţeanul însetat de bere şi artă şi le poate ostoi pe amândouă deodată, aşa încât închiderea lor ar reprezenta, vezi Doamne, un adevărat sacrilegiu, iar aceleaşi autorităţi ale statului blamate până mai ieri ar trebui, dimpotrivă, să… continue să închidă ochii la toate neregulile pentru a nu lua parte la acest genocid cultural, ci, doar, eventual, la unul obişnuit, împotriva clientelei.

Ba una dintre cuconiţele scriitorese deosebit de active (sexual) pe Facebook, după ce a avut execrabilul gust de a se văicări că nu i-au mai rămas bani pentru shopping de Black Friday din cauza fabuloaselor donaţii făcute în sprijinul victimelor de la Colectiv, aproape că soma statul… până una-alta cam capitalist nu doar să nu închidă speluncile (deci nu teatrele adevărate, care, din păcate, sunt şi ele în pericol să cadă la cutremur sau să ardă din temelii cu tot cu spectatori), ci şi să ajute efectiv “entertainmentul” (deci nu învăţământul, cercetarea sau sistemul sanitar), prin nici mai mult nici mai puţin decât subvenţii (de la buget), aducând, cu mintea ei puţină, pe lângă “argumentele” de natură socială, gen artiştii (independenţi) (de talent) care n-ar mai avea unde să se producă şi ar sucomba de foame, sau picoliţele aruncate în braţele şomajului, dacă nu chiar ale proxeneţilor, şi unul chipurile economic, şi anume că, închizându-le sau lăsându-le de izbelişte, şi-ar da (el, statul) “singur un şut în testicule” deoarece pierde impozitele pe care le-ar obține din onorarii şi consumaţie (deci în spelunci).

Păi bine, cucoană, dacă banii din onorarii şi consumaţie sunt aşa grămadă încât statul ar trebui să plângă după cota, oricum unică şi redusă, care i-ar reveni lui din impozite, de i-ar fi mai avantajos să acorde subvenţii, de ce mama dracului nu cheltuie însăşi speluncile o parte (cum ar veni, neînsemnată) din ei (respectiv din profiturile, înţeleg, fabuloase) ca să-şi modernizeze sediile sau – admiţând că e imposibil să mai sape un puţ pe post de ieşire de urgenţă din catacomba în care funcţionează – să închirieze altele, corespunzătoare? Aud? 

Dacă piţi ar avea măcar vârsta mea, aş suspecta-o de nostalgii totalitar-comuniste, din vremurile când statul dădea, într-adevăr, bani pentru orice societate (comercială), fiindcă erau toate… de stat, adică ale lui, dar cum e oleacă mai tânără, n-o bănuiesc decât de prostie monumentală. Oricât de stângist am admis eu cândva că aş putea deveni pe măsură ce îmbătrânesc, sper să nu ajung vreodată într-atât de sclerozat încât să propovăduiesc subvenţii bugetare pentru cârciumi şi cluburi de noapte, în detrimentul şcolilor şi spitalelor.

Pasul perfect (i)logic următor ar fi să apară (pe Facebook) o petiţie, însoţită de ample manifestaţii de stradă, poate cu ocazia zilei de 1 Decembrie, prin care să se ceară, pe lângă condamnarea la puşcărie a lui Ponta pe indiferent ce sau chiar fără temei, neîntârziata redeschidere a Clubului Colectiv, văzut deja, alături de celelalte stabilimente similare ce se închid zilele astea, drept o victimă a măsurilor draconice (chiar dacă neaplicate până acum!) impuse de fostul regim pesedist în materie de norme PSI sau antiseismice. De altfel, din câte am înţeles, incinta clubului nici n-a avut foarte mult de suferit, aşa încât, cu o zugrăveală mică şi după înlocuirea materialelor perfect inflamabile de pe tavan şi pereţi cu unele şi mai şi, poate fi repus pe picioare în câteva zile, spre deosebire de cei care au fost arși de vii acolo în urmă cu aproape o lună.