A(FU)R(I)SEN(I)E

În cele mai puţin de zece minute cât m-am uitat aseară – de la încheierea cursei de IndyCar şi a meciului de tenis al Monicăi Niculescu până… m-am plictisit de moarte – la meciul de fotbal dintre Steaua şi Astra, din playoff-ul Ligii 1, am văzut mai multe şuturi (periculoase) la poartă din afara careului (unul chiar soldat cu gol) decât au tras cei de la Arsenal în tot sezonul, asta deoarece, printre multe alte păcate pe care le au “elevii lui Wenger” se numără şi acela de a se strădui la nesfârşit să înscrie doar din interiorul careului (mic!), în condiţiile în care, la un moment dat, exasperat că atacurile lor semănau dureros de izbitor cu cele ale unei echipe de handbal, mai puţin finalizarea de orice fel, în afară de pierderea prostească a posesiei, mi-am propus să ţin o statistică nu a şuturilor pe sau măcar spre poartă, ci a mingilor care intră, fie şi tangenţial, pentru câteva clipe, în suprafaţa de pedeapsă adversă, iar după o jumătate de repriză dominată autoritar numărasem fix ZERO. Tare bine le-ar prinde un Nicuşor Stanciu sau Alibec!

Ieri după-amiază, în timp ce urmăream zbaterile agonizant de sterile ale favoriţilor mei, care îmi amintesc tot mai mult de coşmarurile în care se face că eşti în pericol de moarte, dar picioarele nu te ascultă şi rămâi ţintuit, şi mă gândeam că, acum, după ce şi firava speranţă la câştigarea ultimului posibil trofeu, Cupa Angliei, s-a năruit ca urmare a înfrângerii jenante, dar deja fireşti, pe teren propriu, în faţa amărâtei Watford, “tunarii” – la fel ca, pe cale de consecinţă, şi mine – au scăpat de toate grijile actualului sezon, am realizat ceea ce nu înţelesesem nici când Wenger îşi menajase jucătorii în precedentele întâlniri de Cupă, cu Hull City, iar eu îl acuzam (recte pe nedrept!) că, în naivitatea lui de om ajuns la venerabila vârstă a senilităţii, încă mai trage nădejde la titlu şi la calificarea în sferturile de finală ale Ligii Campionilor după 0-2 cu Barcelona, dând cioara Cupei din mână pe vrăbiile visătoare de mălai de pe gardul competiţiilor (mai) adevărate (exagerez; de fapt FA Cup îmi este chiar foarte dragă, de unde şi supărarea mea), am realizat, aşadar, că rămâne sau, mai bine spus, reintră în joc tradiţionalul loc patru din Premier League, care (încă) asigură prezenţa în (preliminariile) Champions, şi de care Arsenal nu doar că nu mai este sigură, după ce avea un avans de… nu ştiu… vreo zece puncte faţă de potenţialele contracandidate, dar, la cum evoluează în ultima vreme, când, de pildă, s-a obişnuit să nu ia mai puţin de două goluri (stupide) pe meci (cu excepţia celui disputat împotriva rezervelor lui Hull, echipă care se concentrează pe promovarea în prima ligă), pare mai departe decât în oricare din ultimii ani, chiar şi cu cele trei puncte pe care le mai are avans faţă de West Ham şi cinci de Manchester United.

În ceea ce mă priveşte, pe lângă că am renunţat să-mi mai fac vreo iluzie, pentru a fi scutit, măcar pe finalul acestui nou sezon ratat, de ineluctabilele decepţii, am mers încă şi mai departe, propunându-mi să ignor cu desăvârşire ultimele meciuri ale “tunarilor”, care, chiar şi aşa, relativ detaşat/blazat cum am ajuns să fiu, tot îmi provoacă trăiri negative, în special un soi de greaţă neputincioasă, fiindcă adesea mă pomenesc dând de nebun cu piciorul prin pat în încercarea disperată de a degaja iluzoriu câte o minge care ţopăie necontrolat pe lângă alde Sánchez, Özil, Mertesacker sau Gabriel (apropo, de ăsta când are de gând să mă scape Barça, că nu mai am răbdare?!) înainte să ajungă la un adversar care ştie ce are de făcut cu ea. Probabil că la antrenamente Wenger le dă mingi cu toartă.

Tot ce mai îmi doresc, pe cât de sincer pe atât de cinic, este ca miercuri, pe Camp Nou, Messi & Co. să le administreze englezilor de import una din înfrângerile acelea istorice, gen 7 sau 8-0, doar-doar s-o jena până la demisie cineva din stafful tehnic, cum ar fi maseurul (Chris Harvey) sau nutriţionistul (James Collins).