FRUMOASA (ÎN)DOPATĂ

Foto: Facebook

De parcă nu eram şi aşa îndurerat la gândul că, peste prea puţini ani – care, chiar şi conform unor studii aproximativ ştiinţifice, au început să zboare, în zilele noastre, ca, odinioară, cam tot atâtea luni –, favorita mea Maria Sharapova, întâmplător jucătoare de tenis, avea inevitabil să se retragă, dispărând cu şi mai mare desăvârşire de pe micul ecran decât acum, când oricum e mai mereu accidentată sau eliminată de prin tururile netelevizate (de Dolce), lucrurile s-au precipitat odată cu anunţul privitor la dopaj şi suspendarea ei pe termen deocamdată necunoscut.

Din punctul meu de vedere, profund subiectiv şi fatalmente părtinitor, situaţia rusoaicei e cât se poate de simplă şi albastră pentru cei care cunosc regulamentele organismelor internaţionale abilitate, ceea ce – trebuie să subliniez din capul locului – NU este şi cazul meu: dacă există prevederea limpede, fără echivoc, unei suspendări cuprinse între X şi Y luni/ani, ea trebuie aplicată neîntârziat, alegându-se, în principiu, pedeapsa mai mică (X), de vreme ce, din câte ştiu eu, jucătoarea este, “juridic” vorbind, la prima abatere; dacă, în schimb, se menţionează acolo, negru pe alb, posibilitatea invocării unor circumstanţe atenuante, cu reducerea corespunzătoare a sancţiunii, atunci ar cam fi de discutat.

Astfel, dincolo de alegaţiile mai mult sau mai puţin credibile, iar pe alocuri uşor ridicole, ale “inculpatei”, precum aceea că e-mailurile (oficiale?!) de avertizare ar fi fost confuze, dacă nu cumva – vorba unor mucaliţi – i-or fi intrat direct în “spam”, astfel încât biata de ea s-a încurcat în mesaje publicitare şi link-uri către site-uri inutile sau de-a dreptul deocheate, ar fi două elemente care ar trebui să cântărească în favoarea sa: pe de-o parte, faptul că substanţa incriminată, meldonium, a fost introdusă pe lista celor interzise abia de la 1 ianuarie 2016, cu mai puţin de două luni înaintea testului (picat), iar pe de alta cel oarecum paradoxal (şi profund condamnabil pentru unii) că o folosea de, hăt, zece ani, ceea ce, în paranteză fie spus, contrar celor aberate de diverşi imbecili, în frunte cu niscaiva doctori, nu contravine indicaţiilor de pe prospect, care prevăd un tratament de nu ştiu câte săptămâni, pentru că, de pildă, şi eu pot spune că folosesc aspirina de vreo patruzeci, dar, fireşte, numai atunci când sunt răcit sau mă doare o măsea. Chestie de semantică. (Bun, că Sharapova utiliza pastilele alea doar când avea meciuri e un aspect asupra căruia voi reveni.)

Ce vreau să spun e că găsesc totuşi o diferenţă majoră între un sportiv depistat pozitiv cu o substanţă interzisă încă de prin anii ’70 sau, de ce nu?, cu cocaină (că ştim cazuri!) sau heroină şi altul care “s-a dopat” în februarie cu o pilulă care în decembrie NU era ilegală, din motive pentru care, de altfel, ar trebui să dea explicaţii amănunţite cei de la Agenţia Anti-doping, înainte de a-şi prezenta, în bloc, demisiile, mai cu seamă dacă meldoniumul ăla e aşa de energizant, stimulator ş.a.m.d. pe cât susţine acum toată lumea că (se) ştia dintotdeauna. Cu Nurofenul (pentru răceală şi gripă) s-au dovedit mai vigilenţi, după cum poate depune mărturie Andreea Răducan!

Pe de altă parte, la câtă prostie şi invidie faţă de o femeie cel puţin superbă şi talentată, dacă nu neapărat şi din cale-afară de inteligentă, există în lume, chiar nu mă mir că s-au trezit tot soiul de moralişti care să ceară retragerea tuturor titlurilor şi premiilor băneşti obţinute de rusoaică de-a lungul întregii cariere. Asta e ca şi cum toţi boii ăştia, başca legenda rotofeie şi ratată a tenisului mondial, Jennifer Capriati, s-ar trezi cu amenzi usturătoare în poştă pentru că ani de zile au circulat cu 90 km/h pe o bucată de şosea unde cu doar câteva săptămâni în urmă s-a instalat un indicator care prevede o limită de viteză de 40 km/h.

Nu e mai puţin adevărat că povestea poate fi privită şi din perspectiva (i)moralităţii în sport. Eu, de pildă, am convingerea că şi dacă Sharapova o fi luat iniţial, acum zece ani, doctoria buclucaşă pentru o problemă cu adevărat medicală, punctuală, vreo durere în cot sau în minunatu-i fund, a continuat să o facă şi după ce s-a însănătoşit, când i-a descoperit efectele nu atât adverse, cât, dimpotrivă, doar secundare, profund benefice în privinţa randamentului ei fizic. Doar că asta fac – nici nu ştiu dacă e cazul să adaug “din păcate” – toţi sportivii, aflaţi mereu în căutarea unor metode (legale şi, de ce nu?, legitime) de a-şi creşte performanţele.

Dincolo de medicamente propriu-zise sau (doar) vitamine (administrate în exces) există şi o gamă largă de “proceduri”, gen transfuzii, sânge ţinut în frigider sau mai ştiu eu ce (a se vedea cazul Armstrong), unele deja interzise, altele, fără îndoială, (încă) nu, chestie care îmi aminteşte de un episod mai degrabă hazliu, din urmă cu câţiva ani, când, la turneul final al unui Campionat parcă Mondial de fotbal, apăruse moda unor plasturi aplicaţi pe nas de către jucători, pesemne pentru a-i ajuta la respiraţie (există asemenea “dispozitive” şi în farmacii, împotriva sforăitului), iar un ziarist se întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva se poate vorbi despre dopaj, de vreme ce reprezintă, în fond, o metodă artificială de a-şi creşte capacitatea de oxigenare a organismului. Cert e că au dispărut!

Sigur, pare puţin probabil ca, la un moment dat, să fie trecute pe lista neagră până şi bananele sau ce s-o afla în punguţele alea din care sug cu nesaţ jucătorii şi jucătoarele de tenis în fiecare pauză, şi să se înăsprească regulile în privinţa altei mai degrabă mode (care pe Sharapova n-a atins-o, trebuie spus), şi anume benzile alea de leucoplast (?) aplicate de-a lungul şi de-a latul muşchilor (?), dar, ca unul care, aşa cum am mai mărturisit public, folosesc din când în când suplimente alimentare şi comprimate cu multivitamine, o să fiu de-acum cu ochii-n patru şi urechile-n şase, urmărind presa şi citindu-mi conştiincios e-mailurile din toate folderele, ca să nu mă pomenesc cu mascaţii la uşă înhăţându-mă pentru posesie şi consum de droguri. Că uneori în viaţă e (mai rău) ca-n tenis.