A FOST SAU NU VA FI?

Ca să parafrazez o celebră vorbă de duh de pe vremea… tinereţii mele, nu înţeleg de ce, dacă (autorităţile se laudă că) în România criza coronavirusului a fost gestionată atât de bine, practic perfect, acum ne aflăm într-o situaţie atât de rea, încât, de pildă, ministrul Sănătăţii să ne ameninţe (din nou) cu prelungirea pe (cel puţin) încă o lună a stării de alertă, în condiţiile în care până şi ţările cele mai afectate, precum Italia, Spania şi Franţa, sunt cu mult înaintea noastră în privinţa relaxării măsurilor restrictive.

Treaba (mare) e că, la cum arată sau, mai degrabă, ne sunt oferite datele zilnice referitoare la epidemie, ele pot fi folosite la fel de bine în ambele sensuri. I-am auzit, astfel, inclusiv pe odinioară atotascultaţii cu sfinţenie specialişti epidemiologi explicându-ne ba că ne aflăm pe o pantă descendentă [oricum cu aspect de (alt) nesfârşit „platou”, acum aparent – dar numai aparent – aflat cu o treaptă mai jos decât în urmă cu două luni, „în plină pandemie”], cu circa 150-200 de cazuri noi pe zi, faţă de 250-300 prin aprilie, când eram cu toţii ferecaţi în case; ba că trebuie să ne îngrijorăm grav, pentru că, dacă socotim în procente din numărul de teste efectuate, situaţia e mai curând albastră.

Chiar dacă, într-un târziu, am înţeles (şi nu prea, în sensul că asta ar fi, cică, „metodologia sugerată /propusă/impusă de OMS”, dar tot nu se justifică diferenţele mari dintre ţări) şi eu că testele se fac doar celor simtomatici sau aflaţi în „categoriile de risc” (recte medicii, iar mai nou, presupun, şi… fotbaliştii, testaţi întruna prin cantonamente, înainte de antrenamente, după, înainte de meciuri, după…), astfel încât o oarecare variaţie a cifrelor (în speţă numărul de teste zilnice) are ceva logică, mi se pare bizar cum, nu mai departe de săptămâna trecută, joi s-au efectuat, conform raportării oficiale, 13.445 de teste, rezultând 238 de noi cazuri (1,77%), sâmbătă 11.626, cu 187 (1,60%), iar ieri… 2915 teste (deşi nu ştiu cine se afla în vacanţa de Rusalii: simptomaticii, medicii „din prima linie”, care „lucrează la foc continuu”, prelucrătorii… nu prin aşchiere, ci ai eşantioanelor…), cu 125 de cazuri, adică un procent de… 4,28%, mai mare decât în (cele mai) multe zile din aprilie, din preajma, să spunem, fantomaticului Paște ortodox (pe 20 aprilie, în a doua zi de Paște, aveam 4.880 de teste şi 190 de cazuri noi, 3,89%!). Un calcul foarte simplu, pe care n-am văzut să-l facă vreun jurnalist (se apucase la un moment dat unul pe Facebook, dar a trecut/revenit în tabăra politicienilor şi s-a lăsat păgubaş), ar duce la concluzia că dacă ieri s-ar fi testat cât joi, am fi descoperit 575 de cazuri noi, de departe „vârful pandemiei” în România; aşa însă, se raportează numai cele 125 de cazuri, cele mai puţine de prin martie, cred. Sau, dacă se supără pe noi Tătaru, Arafat şi/sau Iohannis, interpretează cifrele ca mai sus, fără să ne dea, însă, şi răspunsul la întrebarea mea din deschidere, de ce suntem unde suntem dacă totul s-a făcut ca la carte.

La toate astea aş mai adăuga suspect de constanta cifră a deceselor, care de câteva săptămâni este cuprinsă între fix 8 şi 11 pe zi, sau faptul că în Italia, unde prin aprilie cazurile noi se numărau cu miile, s-au raportat în unele zile ale săptămânii trecute chiar şi mai puţine decât în România (joi, pe 4 iunie, de pildă, 177 de cazuri, faţă de cele 238 de la noi, probabil dintr-un număr mult mai mic de teste), iar în Spania sunt şi zile cu zero decese!

În fine, până să ne lămurim cu toții dacă va mai fi un al doilea val al pandemiei, sau măcar dacă a trecut ori a fost primul, o altă (ultimă) observaţie care mă bulversează şi pe care mi-ar plăcea să o văd pusă sub formă de întrebare de către un jurnalist unui „reputat specialist”, gen Rafila, este că, în ciuda celor două luni de, măcar teoretic, carantină generală și totală, cu oamenii închişi în case, (nici) epidemia de rujeolă – despre care ni s-a spus că circulă în paralel cu coronavirusul, iar zilele trecute am citit noi cifre îngrijorătoare – nu a fost eradicată sau baremi încetinită semnificativ (altfel decât prin faptul că n-a mai interesat pe nimeni o vreme), cu toate că – m-am interesat în mod special – boala are multe din caracteristicile covidului (e virală, se transmite cam la fel), inclusiv o perioadă de incubaţie de 10-12 zile, deci o idee mai mult decât cele 6-7 ale noului coronavirus, dar tot sub cele 14 zile de carantină recomandate şi mult sub cele două luni de stare de urgenţă, cu şcoli închise şi copii (cei mai expuşi) ţinuţi sub obroc.

P.S. Sâmbătă mi s-a răspuns (sunt ironic) la o altă întrebare pe care mi-am tot pus-o, şi anume care ar fi logica măsurii de a se permite spectacolele, exclusiv în aer liber (deci nu teatre sau cinematografe), cu maximum 500 de persoane: ei bine, se pot organiza concerte (rock) electorale, plătite de primării, aşa cum a fost cel de la Timişoara, cu trupa Cargo, difuzat şi online, pentru că altfel niciun artist nu şi-ar scoate vreodată banii de la doar atâţia fani.