Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 1 iunie 2020

O FOTOGRAFIE CÂT 800 DE CUVINTE

Trebuie să recunosc că primul impuls după ce am văzut, parcă sâmbătă [mai ales zilele de weekend (prelungit) îmi intră una-n alta ceva de speriat!], deja faimoasa fotografie cu câţiva dintre membrii guvernului sugând, în biroul premierului, din ţigări şi pahare de băuturi spirtoase, fără vreo distanţare socială sau mască pe nas (e drept, Raluca Turcan o avea sub bărbie, ca toate precupețele, iar ministrul de Externe, cică respectabilul Bogdan Aurescu, îşi ţinea ditamai trabucul cu delicatețe şi, efectiv, mănuşi, umplându-se de cel mai mare ridicol!), a fost să aştept dezminţirile oficiale despre autenticitatea ei, pupincuriştii care să ne explice cum e cu pixelul albastru, şi aşa mai departe, după scenariul bine cunoscut de la povestea oarecum similară cu filmulețul în care Băsescu îl cârpea pe un puşti la un miting electoral, asta, pe de-o parte, presupun, din cauza sau datorită brumei de simpatie subiectivă remanentă şi golită de orice suport rațional pe care o mai am față de fostul autentic liberal Ludovic Orban – în continuare, parcă, o idee mai altfel decât colegii lui pedisto-pedelişti mai vechi sau chiar mai foarte noi, care au căpătat nu doar felul de a fi şi a vorbi, dar parcă şi trăsăturile fizice de ciobani neanderthalieni ale feseniştilor grobieni din anii ʼ90 sau pesediştilor de la începutul anilor 2000 –, iar pe de alta pentru că într-adevăr imaginea lui din poză părea ceva mai neclară, de parcă ar fi fost decupată (şi suprapusă, prin trucaj) din pozele mai vechi cu el de pe la diverse sindrofii – din vremuri normale, fără pandemie cu reguli de conduită stricte, impuse... de guvern (!), şi din cadre mai mult sau mai puțin private –, acelea în care mai şi dansează (cu mişcări caraghioase) sau cântă (jalnic) la chitară, plus că prea semăna cu scenele descrise de altminteri prea puțin credibila Gabriela Firea, conform cărora biroul lui Orban din primărie, de pe vremea când era ceva vice la Capitală, arăta „ca un bar de negri”, iar pupincuriştii de-acum, mult mai subtili decât cei de pe vremea lui Băsescu (deşi sunt cam aceiaşi, aşa că poate doar s-au specializat), au inundat internetul, preventiv, cu o serie de trucaje (şi mai) grosolane, în care ba apărea Ciprian Marica îmbrăcat doar într-un prosop, ba se mai desfăşura şi o scenă de sex oral în prim-plan, pentru a completa, chipurile, tabloul unei orgii cu de toate. Spre mica lui cinste din oceanul de mârşăvie, Orban a recunoscut autenticitatea fotografiei.

În schimb, culmea, spre deosebire de Băsescu, pe care, dincolo de negarea evidenției din partea sa (venită şi ea mai degrabă la sfatul unor consilieri chiar mai ticăloşi decât el, după ce în prima fază practic îşi recunoscuse vinovăția), chiar l-ai fi putut scuza pentru ceea ce putea fi înfățişat drept o scăpare, o scurtă izbucnire nervoasă, când, iritat de copilul care, vorba lui însuşi, „o fi spus ceva”, l-a luat drept propria-i progenitură obraznică și i-a aplicat tradiționala corecție românească (dat fiind că era prea departe să-l tragă doar de urechi), Orban se afundă până peste creştet în cel mai pestilențial rahat atunci când îşi cere scuze pretinzând că a fost o neglijență şi că „greşeala e umană; ni se întâmplă multora”. Ce hal de premier, al cărei hal de țară, e ăla care săvârşeşte patru-cinci greşeli într-una singură, fără să-şi dea seama: „o, vai, n-am realizat că e interzis fumatul în spațiile publice”; „o, vai, nu mi-am dat seama că e interzis să se consume băuturi alcoolice la locul de muncă”; „o, pardon, mi-a scăpat faptul că suntem în pandemie şi trebuie să păstrăm distanța socială”; „o, am uitat şi de măşti, pe care le-am aruncat pe masă, printre farfuriile cu gustări, deşi le cerem oamenilor să le manipuleze cu foarte mare grijă, ca să nu le transforme în bombe biologice”?!

Parcă am fi meritat ceva mai bun, nu mai rău, după ce (bine că) am scăpat de Viorica Dăncilă.


P.S. Cel puțin la fel de penibilă reacția unor jurnalişti, în frunte cu închipuitul lor deontolog-şef, Cătălin Tolontan, care prezentau povestea cu fotografia drept dovada indubitabilă şi supremă că toți cei care acuză presa de a se fi vândut guvernanților, punând botul la subvențiile de stat oferite pe motiv (sau, în cazul ăsta, sub pretext) de pandemie, se înşală amarnic şi vor doar să denigreze măreața mass-media românească.

Legătura dintre sulă şi subprefectură este, însă, că deocamdată nu se cunoaşte paternitatea fotografiei, ea fiind mai degrabă făcută de cineva din anturajul guvernului, nicidecum de vreun jurnalist, iar popularizarea ei s-a făcut aproape exclusiv pe Facebook, presa având doar meschinul „mare” merit de a o fi preluat după ce devenise deja „virală”, grăbindu-se apoi să publice (deontologic, ce e drept)… scuzele şi explicațiile premierului, şi să promoveze apoi până la saturație gestul acestuia de a se, chipurile, autodenunța şi a plăti niscai amenzi.

Niciun comentariu: