E LIMPEDE: VIN ALEGERILE!

Se prea poate să mă înşel, mai ales că, aşa cum cititorul meu ştie deja, nu stau deloc bine cu memoria, iar chestiunea nu m-a pasionat cu adevărat vreodată, dar cam tot ce înseamnă astăzi „pensie specială”, pe de-o parte, dar şi tot felul de „sporuri salariale”, pe de alta, au reprezentat, la vremea lor, forme de a recompensa diverse categorii sociale care fie fuseseră, într-un fel sau altul, nedreptăţite, dacă nu de-a dreptul încă de pe vremea lui Ceauşescu, oricum în primii ani postrevoluţionari, fie prestau nişte activităţi importante, de o pronunţată responsabilitate socială – magistrați, polițişti, militari... –, dar mult subremunerate şi cu perspectiva unor pensii „bazate pe contributivitate” derizorii, astfel încât exista, printre altele, pericolul ca reprezentanţii lor să fie ispitiţi de tot felul de şpăgi şi alte asemenea câştiguri ilicite, care, de pildă, să deformeze sensul unei decizii judecătoreşti. Dat fiind că nu s-au găsit forme mai eficiente, mai „echitabile”, dar şi cu efecte suficient de rapide ca întregul demers să nu cadă în ridicol şi desuetudine (gen o reformare care să-şi vadă roadele peste 30-40 de ani, după ce contemporanii se vor fi săvârşit de mult din vieţi), conducătorii de atunci, în înţelepciunea lor, dar şi cu o pronunţată tentă populist-electorală, cum se face totul cel puţin la noi, dacă nu pretutindeni, au aplicat aceste măsuri, alocând pur şi simplu bani direct de la buget, ceea ce e mai puţin absurd şi „profund antieconomic” decât sună, într-o ţară în care şi bugetul obişnuit de pensii e suţinut de acelaşi buget de stat, din cauza insolubilelor dezechilibre structurale.

Ca să fiu (la fel de) sincer, fără o minimă cercetare (măcar pe Google), de care n-am niciun chef acum, n-aş putea să spun cu precizie ce forţe politice au fost principalele promotoare ale acestor tipuri de venituri – dincolo de văditul aproximativ consens care a existat la un moment dat, măcar cât au fost adoptate în parlament –, cert e că, în diverse alte momente ulterioare, din considerente şi mai pronunţat populist-electorale, alte sau fix aceleaşi forţe le-au pus gând rău, cu argumente, chipurile, strict „economice” (deşi impactul bugetar nu e nici pe departe de proporţiile pretinse de legendă, gen suficient ca renunţând la ele România să fie propulsată subit printre marile puteri ale lumii) sau „morale” (chestia cu „contributivitatea”, stabilită însă, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, pe criteriile aberante din timpul comunismului), promiţând, prin campaniile electorale, eliminarea, supraimpozitarea şi aşa mai departe, mai ales că, de-a lungul timpului, au apărut şi dezvăluiri conform cărora printre beneficiarii lor se strecuraseră şi securişti (nu mai monstruoşi decât cel ales în două rânduri ca preşedinte, ori cel din fruntea BNR!) sau de-a dreptul torţionari. Iar zilele astea parlamentarii chiar au trecut la treabă, semn clar că alegerile bat la ușă.

Din punctul meu de vedere, problema este că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că s-a greşit din capul locului când s-au acordat, sau dacă între timp veniturile categoriilor vizate au fost reglate pe criterii corecte şi morale (ceea ce nu prea cred să se fi făcut), o schimbare bruscă a regulilor, practic în timpul jocului (respectiv al vieţilor celor care ar fi trebuit să beneficieze de ele), mi se pare absolut inadecvată şi cu previzibile consecinţe nefaste. Fiindcă, de pildă, la ce ne-am putea aştepta din partea unui magistrat sau a unui poliţist care credea că o să aibă o bătrâneţe relativ liniştită, cu o pensie, presupun, îndestulătoare pentru o ţară ca România, iar de mâine află că, hodoronc-tronc, ea va fi impozitată cu 85%, ajungând, poate, la un nivel care, dacă ar fi ştiut din timp, l-ar fi făcut să-şi schimbe meseria, dar nici pentru asta nu mai are timp, aşa că va căuta surse… alternative de a o rotunji, aducându-ne (ca societate) acolo de unde am plecat.

Iar faptul că printre cei mai aprigi contestatari ai pensiilor speciale sunt exact aceleaşi mase largi de simpli cetăţeni de bine care consideră că şi salariile parlamentarilor ar trebui desfiinţate, eventual cu instituţie cu tot, că și-așa nu e bună de nimic, ci doar împovărează grav bugetul ţării, nu e absolut deloc de natură să mă convingă.


P.S. Sigur, după cum se aud deja unele voci, e foarte posibil ca actualul aparent consens între partide pentru supraimpozitarea lor să fie doar o manevră electorală, prin care să fie amăgiți alegătorii, urmând ca problema să fie tranșată de către CCR, în sensul... anulării (altminteri cam pe bună dreptate, după cum am arătat) noii (viitoare?) legi, astfel încât toți politicienii să poată spune: „vedeți, noi am vrut, dar ticăloasa aia de Curte nu ne-a lăsat”.